BABA-BEA-BEA-BUA-BUA: Cum puteam sa uit??!!

A zis MAMA! Sa va spun si latura comica a situatiei: eu nu eram acolo. I-o fi zis mama lui Andrei? Si asta se poate...desi eu doar ce plecasem din camera, deci poate sa fi fost ceva de genul: "MAMA, vino inapoi!"

In rest, de vreo trei zile ne tot BABABA si BEABEA BUA, de ne-a naucit. Ne explica, se incrunta, e serios, da din maini... mai-mai ca am invatat si eu limbajul.

Am fost chiar acum sa verific daca se trezeste din somn dupa cazatura de azi. Cica asa trebuie... sa verifici daca e capabil sa se trezeasca bine din somn..in sfarsit, pe sleau, daca mai traieste. E bine mersi. Zic "Petru?". Zice "Aa..." (pe tonul ala de "ce mai vrei? nu vezi ca dorm?"). Se apara un pic cu mainile ca de niste musculite deranjante... mai incercam de doua-trei ori in noaptea asta si, daca totul decurge bine, ne declaram binecuvantati!!

SI totusi.... eu n-am fost acolo :(

Hai, va las. BUA BEA BA!

Dintedoi si bungee jumping fara bungee

Azi l-am cunoscut pe Dintedoi. Este colegul din dreapta al lui Dinteunu (da, da, cel care m-a determinat sa incep sa scriu pe blog) si e mic-mic, abia se zareste.

Dar nu ma intrebati cum de am avut privilegiul sa il cunosc? Ca de altfel, e bine camuflat si nici la zambete laaaaaargi nu se lasa deconspirat. Ei bine, aveam in brate un Petruc urland cu o gura enoooooorma, lasandu-se pe spate si apoi sarindu-mi de gat inapoi, si iar lasandu-se pe spate. Da, era si obosit si nu prea mai stia ce e cu el. Insa altceva il daduse peste cap. Vorba vine, peste cap... mai corect ar fi ...in nas. Petrucul cu pricina cazuse din patul nostru, plat ca o placinta americana, in nas si frunte.

Acum imi permit sa fac glume, dupa ce ne-am mai jucat cu el si ne-am plimbat o dupa-amiaza si o seara, dupa ce si-a tinut echilibrul la baie si a stiut sa prinda lingurita, dupa ce a avut putere sa se opuna dur compreselor cu apa rece de pe frunte, de parca mi-ar fi zis: "Eu n-am nevoie de asa ceva".

Culmea situatiei este ca amandoi parintii eram pe o raza de 1,5 metri in jurul lui, unul cu spatele (intors pentru maximum 5 secunde, adica eu) si unul cu fata (ceva mai departe, dar inscris in cercul cu aceeasi raza, Andrei) uitandu-se pentru nici o secunda in alta parte, adica la interlocutoare (=eu). Am auzit buf si am vazut placintica. Cand a avut timp sa ajunga de pe mijlocul patului pe marginea lui si apoi jos? Nu stiu, ultima data cand am verificat, mersul de-a busilea "mergea" mai greu.

Am gugalit repede ce se poate intampla de la loviturile la cap si ce trebuie sa facem, am vazut ca nu are ameteli, ca daca il apasam nu il ma doare, ca nu e rosu sau umflat, ca nu vomita... astea ar fi fost semnele unei contuzii. Asa ca am iesit cu totii la o plimbare sa ne aerisim creierele (cele intregi si sanatoase, slava Domnului) si am continuat, odata ajunsi acasa, cu o joaca strasnica in trei.

Ii multumim lui Dumnezeu ca nu s-a intamplat nimic mai grav si ca am mai bifat o experienta!

Si nu in ultimul rand, lansez un concurs: ce credeti ca a rontait azi Petru cu Dinteunu si Dintedoi, dupa ce a cerut asa de imperativ, incat nu am indraznit sa-l refuz?

Later Edit: Indiciu: Desi e un mofturos si jumatate, si desi alimentul pe care l-a incercat are un gust cam rau in starea in care l-a incercat el, micul a fost tare incantat!!

Delicii cu bucluc

Unul dintre cele mai mari delicii ale lui Petru, cam de cand a invatat sa tina ceva bine de tot in mana si sa duca la gura, a fost si este sa "morfoleasca" la nesfarsit cate un biscut sau o bucata de paine mai veche.

De obicei, cum am fost sfatuiti sa il tinem cu noi la masa, insa nu putem sa il lasam sa se infrupte din mancarea noastra, micutul se bucura de o rontaiala pe cinste in timp ce noi luam micul dejun sau pranzul. E o incantare sa il vezi luandu-se aproape la tranta cu un biscuit tare ca piatra, strambandu-se si jubiland cand reuseste sa inmoaie cateva firimituri din el; firimituri pe care le mesteca apoi ca pe guma "Turbo"si care ii provoaca inca o serie de strambaturi cand ajung pe esofag, moment in care intervin cu un biberon cu apa, iar el o ia de la capat.

Astazi am gasit in cosul de paine o bucata care se intarise suficient cat sa ii faca placere sa o roada, asa ca i-am dat-o. Am taiat-o cat mai mare, ca sa nu o poata rupe repede in bucati mici (pericol de inecare, caci nu stie inca sa mestece bine) si i-am dat astfel de lucru vreo 20 de minute... timp in care am mai trebaluit prin bucatarie, aruncand cate un ochi spre scaunul lui.

Inevitabilul s-a produs. M-am si obisnuit sa se inece usor destul de des, insa de obicei reactioneaza bine la bataile ferme pe spate. Cum sta asezat in scauneul lui, nici nu-i neoie sa il scot de acolo ca sa isi revina. De data aceasta, insa, dadea semne ca se sufoca si ca ii vine sa vomite violent (ceea ce a si reusit, eliminand inclusiv o parte din laptele baut cu vreo 2 ore inainte). A trebuit:

1. Sa nu ma panichez (greeeeu, inimaginabil de greu pentru mine)

2. Sa il scot din scaun (greu, in starea in care eram amandoi)

3. Sa il scutur bine si sa il bat pe spate cu putere, apoi, cand dadea semne ca si-a mai revenit, sa ii dau apa.

In final, nu ne-am ales decat cu o bucatarie plina dintr-un capat in altul cu firimituri, la fel ca si hainele noastre (el "mancase" bucata de paine cu ... toata pijamaua!), o masa plina cu bucatele de paine pe care le scapase in scaunel si care au cazut cand l-am scos brusc, o sperietura zdravana (eu) si cateva guri bune de apa (el).

Asta mi-a amintit de un episod asemanator de cand avea trei luni. Plangea si se zbatea, caci nu voia alaptat; eu insistam... ii era, in acelasi timp, si foame, si sugea, sughita si suspina simultan. O picatura de lapte i-a fost de ajuns ca sa se inece bine si sa nu mai respire deloc cateva minute. Era inert. Dumnezeu ne-a purtat, insa, de grija, caci numai cu cateva zile inainte (si complet in afara conversatiei), o prietena mai in varsta imi povestise cum scapase baietelul ei de opt luni dintr-o situatie asemenatoare: il luase de picioare, intorcandu-l cu capul in jos si scuturandu-l bine. M-am sfiit sa incerc de la inceput, de teama sa nu-i rup ceva, caci el era inca mic, insa din doua rele am ales raul mai mic si am aplicat "metoda". Copilul a inceput sa respire imediat si si-a revenit fara probleme. Am multumit lui Dumnezeu si atunci, si astazi, ca am ramas numai cu "sperietii".

Din pacate, nu putem renunta la rontaitul painii si al biscuitilor... caci sunt mult prea delicioase... insa putem fi si mai atenti (aviz EU!) data viitoare.

Spor la morfoleala!

(Sursa imaginii: http://delly.garbo.ro/articol/Retete-culinare/4087/Tort-de-biscuiti.html )

Cu lingurita!

N-o sa uit combinatia asta: iaurt-fructe-pesmet. O masa intreaga cu lingurita! Imi venea sa ii spun: "Piticule, cine esti si ce-ai facut cu copilul meu? Ca sigur nu esti Petru pe care il stiu!"

Sunt bucuroasa ca a mers mai bine. Pe de alta parte, se anunta vremuri grele, caci cred ca e in lucru un nou dinte.

Maine ne asternem iarasi la drum. Biserica noastra e cam departe, insa in curand ne vom muta mai aproape de ea... ma gandesc ca sunt ultimele saptamani cand facem drumul acesta si parca, intr-un fel, imi va lipsi. Ma gandesc si ca o vom lua de la capat, in alt oras, va trebui sa invat o noua zona, la pas, cu caruciorul sau cu Petru de mana, sa invat parcurile, cartierele linistite de case, locurile de joaca, magazinele, pietele, locurile unde au produse de bebelusi la preturi bune. O provocare in plus (peste toate celelalte)... Am nadejde ca vom primi ajutor de la Dumnezeu si in aceasta "luare de la capat".

Intr-un fel, parca fara sa vreau, se leaga momentul in care am inceput sa scriu sub titlul "Drumul spre casa" (blogul si titlul lui, ca si moto-ul, existau mai demult) cu momentul in care in sfarsit am gasit un drum spre casa, cel putin spre casa asta pamanteasca.

In cu totul alta ordine de idei... Petru merge de-a busilea! Si lucram la mersul in patru labute! Petru se duce singur taras pe burta sa isi ia jucariile si nu-mi vine sa cred! Intr-adevar, copilasii, mai ales in primul an si, cumva, si in al doilea, cresc foarte repede, se dezvolta fulgerator. Cei care il vad pe Petru mai rar pot confirma ca e tot mai mare si mai schimbat, mai mobil, mai activ si mai atent cu fiecare intalnire.

Astept cu sufletul la gura clipa cand va spune "mama", la fel ca Siluan (cred ca cei mai multi deja cunoasteti cazul, insa profit de ocazie ca sa va rog sa ii fim alaturi!), cand va alerga spre mine dupa o despartire de cateva ore, cand imi va face o felicitare din hartie colorata!

Jucarii

I-am cumparat o paturica in genul celeia din imagine si a fost foarte incantat. Apoi a inceput sa se rostogoleasca prin casa cu ea cu tot, sa o traga peste el, sa se agate de cele doua arcade si sa tipe fiindca nu il ajuta sa se ridice pe sezut... si ne-am dat seama ca i-am cumparat-o prea tarziu. Il lasam, insa, in preajma ei, caci se pare ca totusi ii face placere sa traga de jucariile acelea atarnate si sa se ia la tranta cu arcadele.

Cautam un jumper (altul decat Jumparoo de la Fisher Price, care costa vreo 1o0 de euro nou si vreo 80 la mana a doua, din motive lesne de inteles) sau orice alta jucarie care sa il ajute sa isi consume energia; energie care da pe afara in strigate de lupta sau hahaieli copioase, in batai cu calcaiele in podea sau in rostogoliri fara de sfarsit prin toata camera, soldate - in unele cazuri - cu trantirea prea brusca a capului pe covor, caz in care incepe un "mini-concert" interpretat alto, in ritmul allegro ma non molto, si care dureaza FIX pana cand artistul este strans in bratele parintilor.

Mai cautam si alte jucarii potrivite pentru varsta lui de voinic in devenire, in special unele care sa stimuleze activitatea fizica (cu precadere, mersul in patru labute pe care il invatam acum cu bucurie).

Sugestii?

Eruptia dentara

Ce ne-a salvat de durerile eruptiei dentare:

- Comprese sterile inmuiate in ceai de musetel si aplicate pe gingii (in plus, ii face placere sa suga din ele tot ceaiul... asa ca, de preferat, sa fie un ceai facut proaspat din niste plante de calitate)

- "Osanit" ("globulete" homeopate, tot pe baza de musetel, administrate din 30 de in 30 de minute, cate 8 odata; iar la dureri puternice - n-a fost cazul - se dau la fiecare 15 minute)

- "Dentinox gel" (gel pe baza de plante pentru calmarea durerilor; se aplica pe gingii)

Azi a fost muuult mai bine, coltisorul creste si deja ne musca si ne inteapa cu el. A stat chiar singur si s-a jucat in patutul lui timp de mai bine de o ora... si ar mai fi stat, daca nu il starneam ducandu-ma sa il schimb. Ma gandesc ca si remediile astea or fi jucat vreun rol in starea lui vizibil mai buna.

Cu foarte mare greutate a primit masa de pranz ieri si azi, dar, dupa ce am adaugat in supa doua masuri de lapte praf, parca a fost ceva mai bine.

Maine calatorim din nou impreuna (a doua oara saptamana asta...iar pentru mine singura chiar a treia). Inlocuim caruciorul din portbagaj cu slingul de pe bancheta pentru calatoriile astea, caci tinde sa oboseasca si sa fie cam suparat, dar in sling nu scoate un sunet :)

O zi departe...

Departe, in frig, azi am schimbat cel putin 10-12 mijloace de transport in 10 ore friguroase. Petru a ramas acasa. Am fost cu gandul mereu la el... daca mananca, daca doarme bine, daca e vioi, daca il mai dor dintii care ies... Intre doua telefoane si doua autobuze, cu foile cu traseul mereu in fata ca sa nu ma pierd in ditamai orasul, intreband in stanga si in dreapta, imi venea mereu in cap: "Ce caut eu aici? Eu am cu totul altceva de facut... alta e treaba mea acum" si iarasi sunam acasa sa-l aud cum ruruie prelung de bucurie la joaca lui zilnica ("Rrrrrruuuuuu-rrrrrrrrrrruuuuu").

***

Ne-am trezit amortiti, dar zambind, inghesuiti in trei. Inca din zori l-au chinuit durerile de gingii si a adormit greu la loc, asa ca l-am luat langa noi. A fost surprins si zambitor ca o zi senina cand s-a trezit si ne-a gasit alaturi... si a uitat de dureri. Mai rar o dimineata de sambata intr-o zi de marti :) Apoi ne-am jucat si am exersat mersul "de-a busilea"

***

Problemele persista, insa. Se hraneste doar cu lapte si fructe.

***

Si pentru ca in seara asta am gasit mai greu "drumul spre casa", si trenul parca a facut o vesnicie pana la mine in cuib, unde puiul doarme demult, va urez noapte buna si o zi ceva mai calda maine!

Diversificarea... starii de spirit...

...De la agonie la extaz, cu fiecare lingurita pe care o accepta sau pe care o rastoarna peste hainele mele, pe jos, pe masa...

De mai bine de doua luni am inceput diversificarea. Am facut, intre timp, si o pauza, si am luat-o de la capat. Insa indarjirea cu care Petru se importiveste la orice mancare oferita cu lingurita ma dezarmeaza. Am inventat tot felul de retete care sa poata fi subtiate cu apa sau lapte, astfel incat sa treaca prin tetina biberonului, pe care de asemenea am adaptat-o (a se citi, ciuntit-o) astfel incat Petru mananca chiar si iaurt cu biscuiti cu biberonul.

Morcov, pastarnac, telina, cartof, dovlecel, spanac, mere, pere, piersici, banane, iaurt... astazi, petru prima oara orez si rosii... nimic nu e pe gustul lui. In plus, cred ca mi-ar fi mai usor sa accept daca ar avea un comportament constant. Insa s-a intamplat (raaaaaar!!) sa manance o masa intreaga sau o jumatate de masa cu lingurita, fara proteste, alteori cu putin spectacol pentru distragerea atentiei (metoda pe care nu o agreez, dar pe care am mai aplicat-o). S-a intamplat sa manance aceeasi supa intr-o zi si sa n-o manance a doua zi. Am incercat chiar sa adaug putina sare si sa combin legumele in asa fel incat sa semene la gust cu mancarurile noastre, fara niciun rezultat.

Cu fructele si iaurtul e ceva mai usor... de cele mai multe ori, le serveste la biberon :) Biscuitii simpli (trimisi din Romania) ii rontaie (molfaie) cu mult drag, desi sunt inecaciosi. Chiar striga cu putere si revolta daca ii iei din mana ultima bucata, pe motiv ca e mica si ar putea-o scapa cu totul pe gat. E innebunit dupa firimiturile de paine sau de anafura, oferite una dupa alta.Primeste cate un deget inmuiat in mancarea noastra si ii place. Dar nimic, absolut nimic nu-l poate face sa accepte o mancare oferita cu lingurita, iar in unele zile refuza orice (in afara de lapte), chiar si cu biberonul...

Iar acum, cand au inceput sa apara dintii, se zburleste si la biberonul cu lapte, pe care nu l-a refuzat niciodata. Cu toate remediile administrate impotriva durerilor, se vede ca are greutati in a tine ceva in gura fara sa il doara. Azi, la masa de pranz si la cea de dupa-masa, am plans cot la cot amandoi :)

Stiu ca nu e un caz unic; si tocmai de aceea scriu despre aceasta problema. Daca mai exista vreun copil atat de dificil in privinta alimentatiei, ii propun mamei lui sa initiem un club :)

La spart de gingii...la spart de gheata

Primul dinte al micutului meu a rasarit ieri. Nu stiu de ce, mai mult decat prima lui zi de viata, decat primul alaptat, primul zambet sau primul gangurit, faptul acesta m-a umplut de emotie si mi-a dat elan sa incep sa scriu.

Citesc de ceva vreme, cam de cand s-a nascut Petru, bloguri de mame. Asa ca am putut sa identific cateva tendinte in modul in care sunt crescuti, cel putin in Romania, puii de om. Prinsa intre doua lumi (aici, de unde scriu, si unde traiesc, copiii umbla destul de murdari, mai mereu fara caciuli, au cearcane, rareori zambesc si sunt, in general, tratati cu o oarecare "regala" indiferenta), intre sfaturile moasei si ale pediatrului, mereu in contradictie cu cele ale mamelor de acasa, m-am lasat bulversata inca de la inceput.

Aveam 23 de ani cand s-a nascut Petru; am implinit, intre timp, 24. Nu stiu cum mi-am inchipuit nasterea, dar m-am simtit de parca eu as fi fost adevaratul copil neajutorat in toata povestea. Citisem, ma informasem, discutasem cu moasa, cu medicul... insa nici vorba sa identific in experienta-mi traita pe viu (si care, slava Domnului, a decurs bine si a durat putin) diferite etape, sa aplic diferite tehnici sau, cel putin, sa stiu ce am de facut. Am o fire cam prea romantica si impulsiva; nasterea mea a fost un val si eu am facut surfing, fara niciun fel de idee despre ce urma in fiecare moment...

M-am trezit cu copilul pe piept si il rugam pe sotul meu sa il urce mai bine, ca aluneca... mie imi era frica sa pun mana pe el. La fel de frica si la alaptat... iar in cateva zile disperarea, depresia si oboseala atinsesera cote maxime si cred (asta o spun cam din 3 in 3 luni) ca abia acum am ajuns la un oarecare echilibru.

Am inceput prin a scrie ca incep sa "miros" tendintele vremii in cresterea copiilor mici, tendintele din Romania. Mamele romance sunt dedicate, atasate, cu copiii la pieptul lor;"all-giving and selfless" (ca sa folosesc terminologia din bibliografia tezei mele de Masterat, cu care ma lupt acum:)).

Multe dintre ele nu fac nimic fara Dumnezeu.

Altele chiar se intreaba explicit ce mai pot face pentru a-si creste pruncii langa Dumnezeu. Si asta mi se pare cea mai serioasa intrebare pe care trebuie sa si-o puna parintii.

Ca sa pun inceput (din pacate, nu neaparat bun), va spun din capului locului ca eu:

• Nu-l (mai) alaptez pe Petru. Probleme peste probleme de la inceput: o moasa "afierosita" industriei de lapte praf si eu, o mama asa cum am descris mai sus, un copil care pierduse cu 30 de grame mai mult decat trebuia in primele zile, care nu mancase nimic timp de 48 de ore, caci nu stia sau nu putea sau nu voia sau... avea o mama cum am descris mai sus (sau toate la un loc); rani, inflamatii, depresie, febra, nesomn. Am avut doua saptamani minunate in care am alaptat exclusiv, in rest n-am stiut ca trebuie sa ma lupt cu moasa, caci am crezut ca ea e acolo ca sa aiba grija de noi. Apoi ne-am obisnuit cu completarea si, incet, Petru a preferat laptele praf. Dupa doua luni de lupte la fiecare masa, am renuntat, la 4 luni si jumatate...chiar nu mai voia, iar chinul de a-l face sa vrea redusese laptele la maximum cateva zeci de mililitri. Da, am facut toate greselile: proba suptului, cantarit exagerat, ascultat sfaturi contradictorii, pierdut orele de somn incercand sa mentin o bruma de curatenie in mica noastra gospodarie, nemancat si nebaut.

• Nu il "port" pe Petru decat atunci cand e necesar, cand ne jucam, cand nu plecam departe sau mergem cu masina. Am o scolioza avansata care face sa ma doara spatele chiar si cand stau pur si simplu in picioare. Avem si noi "Tragetuch" (un fel de sling, as zice... asa se numeste aici), insa l-a folosit mai mult sotul meu in primele doua luni, cand el lucra la calculator cu puiul dormitand in brate si eu dereticam prin casa. Ii place in carut, sa priveasca toti copacii, sa poata puna mana pe frunze, sa simta tot aerul de afara in nas.
  

• Nu dormim impreuna (sau, cum se spune, nu practicam "co-sleeping"), ci, cand micutul si-a castigat independenta fata de sanul matern, a primit bonus si o camera a lui, cu patutul lui, jucariile lui, dulapul lui si comoda lui (dar cu un scaun comod pentru parinti). Pana atunci avusese oricum patul lui in camera noastra si numai in primele doua saptamani mai simtise uneori nevoia sa doarma cu noi... si noi cu el.

• Petru probabil ca va merge la gradinita si poate chiar deja la cresa, impins de nevoie, daca va trebui sa intetesc ritmul de lucru la teza mea de Masterat.

• Petru este impartasit in fiecare duminica si, de cele mai multe ori si de sarbatori si Ii multumim lui Dumnezeu pentru acest dar.
  

Aceste cinci puncte mi s-au parut mai dezbatute in discutiile "internautice" dintre mame si am vrut sa precizez si cum stam noi la aceste capitole.

Acestea fiind zise, cosider ca am spart gheata cu aceasta postare mult si de multa vreme coapta, la fel cum, dupa zile de chinuri si dureri, dintisorul baietelului meu de sapte luni si jumatate a vazut lumina zilei si m-a inspirat.

Voi scrie pentru viitoarele mame [ortodoxe], mai ales pentru cele foarte tinere, insa si ca sa cer sfaturi astfel incat mama descrisa mai sus (care sunt) sa capete mai multa incredere in ea si mai mult "talent mamos".

Bine v-am gasit!