Desigur, despre Attachment Parenting

Pai se putea sa nu?

Am inceput acest blog intr-o perioada de tranzitie de la un stil cvasi-traditional de crestere a copilului, catre Attachment Parenting (AP). Am simtit, inca din prima postare, nevoia sa justific de ce NU FAC toate lucrurile care definesc AP, chiar in timp ce ma convingeam ca se poate sa gresesc.

Ieri am primit mei-tai-ul comandat saptamana trecuta. Puteti vedea nemultumirile si intrebarile mele, daca mergeti la Diana De vreo doua saptamani, am mai incercat sa dormim impreuna cate una-doua ore, in timpul zilei. In legatura cu alaptatul, nu prea mai pot face nimic... fuse si se duse... Incep sa ma conving ca lucrurile astea sunt reale.

Cu toate acestea, vrea sa stiu si eu... voi, ceilalti si celelalte, cum reusiti? Cum reusiti sa le faceti pe toate, cu copilasul atasat de voi continuu? Petru nu mai sta o secunda singur, decat daca e preocupat de ceva foarte foarte captivant (de obicei, joaca cu ceva cu care nu are voie). Imi vine greu sa organizez pregatirea mesei pentru el, pentru noi, stransul mizeriei cumplite care se face in timpul meselor lui, stransul hainutelor si jucariilor insirate prin casa, plimbarile (observati ca am capitulat: n-am mai mentionat lucrul la teza de masterat). Si in momentele astea ma gandesc ca ne-ar fi prins mai bine amandurora sa fie obisnuit sa stea si singur cate o ora, in patutul lui unde deocamdata nu i se poate intampla nimic rau.

Pana de curand, mizam muuult pe somnul lui de la pranz. De la o vreme, are somn iepuresc sau simte si mai mult nevoia de apropiere, caci nu mai doarme mai mult de o jumatate de ora singur in timpul zilei...cand se trezeste, trebuie sa il iau langa mine si sa il adorm la loc, caci e inca foarte obosit, dar are nevoie sa stau langa el. O sa radeti daca va spun ce am facut azi. M-am asezat in pat pe burta, cu o latura a corpului lipita de el, sa ma simta, iar in fata mea am pus laptopul si lucram nestingherita la teza. Stiu ca nu va merge la nesfarsit. Deja dupa 20 de minute, ma durea spatele si a trebuit sa schimb pozitia.

Joaca se petrece aproape exclusiv impreuna. De fapt, eu ii sunt mai mult sau mai putin inutila, insa trebuie sa fie in preajma, in imediata apropiere chiar... asa ca stau pe covor si ma uit la el minute in sir.

Imi dau seama ca timpul acesta dulce nu se mai intoarce, insa exista si a doua fata a monedei.

Multi dintre cei care sustin AP pun problema astfel: "Merita sa sacrifici primii cativa ani din viata copilului tau, prutandu-l in brate, primindu-l langa tine in pat, acrodandu-i atentie exclusiva si neconditionata". In principiu, toate acestea sunt insemnele iubirii paritesti si trebuie sa fii o fire rece pentru a nu fi de acord. Insa ce te faci cu frumoasele familii ortodoxe numeroase, ce te faci cand in aceste familii copilasii vin la distante de cate 2 ani sau mai mici uneori? Practici AP cu unii si cu altii nu? Evident, exclus! Esti dispus/a sa petreci 10-12 ani (da, cunosc familii minunate cu cate 5, pana la 7 copii) cu cate un bebelus permanent in sling? Sa alaptezi pana la 3 ani, adica un nou-nascut si un copilas mai mare in acelasi timp? Stim ca asta nu se poate, caci dupa luna a cincea de sarcina alaptatul este mai mult sau mai putin interzis. Sa dormi, practic, o buna parte din viata impartind patul cu micutii?

Da, suna minunat... Nu ma indoiesc ca exista mame care si reusesc, ca exista parinti atasati, bunici care sar in ajutor, fratiori mai mari care se ofera sa isi poarte fratiorii mai mici. In fata lor ma inclin si ii intreb: cum reusiti? Fara suzeta, fara biberon, fara sa tipati nici macar o singura data la ei, fara sa aveti casa intoarsa permanent cu susul in jos, fara sa va aduca la disperare mofturile lor nesfarsite in legatura cu mancarea? Va intreb si intrebarile mele sunt reale, pentru ca vreau sa fac si eu ca voi. Si probabil ca raspunsul primit de la aceste mame si de la acesti tati este credinta nestramutata pe care ei o au ca nu ei insisi, ci bunul Dumnezeu le creste pruncii. Insa dincolo de asta, practic...?

[Din dilemele unei mame la inceput]