Dupa aproape noua luni

Cu drag ma uit la el cum e ca un avion supersonic, ca un motoras, ca un ghem care se tooooot desfasoara. Permanent agitat... Daca il cert la masa ca se agita si imi da peste lingurita si o vars, se cuminteste cateva secunde, timp in care isi freaca picioarele unul de altul si le agita pana ii cade cate o soseta. De bucurie ca iesim afara, odata ajunsi pe casa scarii, agita picioarele de-i sar ghetutele din ele.

Despre diversificare: suntem in perioada "daca-nu-e-tartinat-nu-e-bun", asa ca mama de mine face pate din ficat in casa, pasta de avocado cu galbenus de ou, sandvisuri cu branzica, le taie cubuletzuleshte mici si le "administreaza" puiuleanului. Se bea suc de fructe, de sfecla, de morcovi, se mananca 4-5-6 lingurite de ciorba (cu legumele taiate, nu pasate, ca suntem baieti mari), dupa care se stramba nasucul. In concluzie, mi-a mai venit inima la loc.

In familie continua programul de "strigaturi", care se diversifica si el (baaaa-aaaa! buaaaaaa, dada, teateaaaaaaaa), iar mersul de-a busilea a devenit coordonat (chiar a ajuns sa plece de langa mine cand il plictisesc... imi intoarce spatele si pleaca in camera lui la jucarii... ma amuz!); au fost incercati si cativa pasi in patru labe.

Scaunelul de masa ne permite se ne sprijinim cu picioarele de scaunul pentru adulti care se afla sub el (e prins de masa cu doua brate metalice si suspendat in aer, dar sub el e mereu un scaun obisnuit) si sa ne ridicam in picioare. Ne ridicam, ne proptim cu manutele de masa, ne aplecam in fata si strigam "Wraaaaaaaa" ca un leusor. Asta cand ne simtim uitati in scaun si lipsiti de atentia exclusiva a mamei. De asemenea, ne ridicam in genunchi si, din genunchi, in picioare, cand suntem sprijiniti de palmele cuiva.

Ce-ar mai fi?? Bautul cu paharul de "schnapps" (cel micut), cu paiul (de ieri), mancatul piureului de fructe cu lingurita fara proteste; statul in fundulet destul de "infipt"; vreo 75 de cm si in jur de 9 kg si ceva.

Despre mine... nu incetez sa ma minunez de cata iubire poate sa ofere o fiinta atat de mica si care stie atat de putine. Ma pupa, ma musca cu drag de toata fata, ma strange in brate, ma ia de mana, imi imbratiseaza piciorul cand vrea sa il iau in brate si eu sunt in picioare sau pe scaun. Nu se joaca mai mult de 20 de minute singur, caci isi aduce aminte de mine si ma cheama, scancind, sa vin la el... Dupa aproape noua luni, sunt in sfarsit o mama impacata, o mama calma (imi place sa cred), o mama care nu uita sa mai si rada cu copilul, sa mai si zambeasca.

Incep sa cred ca nu toti suntem facuti pentru a deveni parinti. Dar multora, celor mai multi, Dumnezeu ne daruieste copii. A fi mama e, cred, primul examen pe care il tot pic. M-am obisnuit sa fac numai lucruri pe care stiu bine sa le fac si vocatia de mama m-a prins pe picior gresit. Pana la Petru, eu n-am vazut de aproape bebelusi, daca vedeam o poza nu stiam sa aproximez varsta copilului, nu stiam mai nimic despre ei. In timpul sarcinii, in plus, am toooot citit despre sarcina de parca eram programata sa raman toata viata insarcinata. Nu ma simteam mama, ci ma simteam doar insarcinata. Ma destainuiesc si va spun ca parca nici acum nu ma simt mama cu adevarat. Imi tot repet "Eu l-a primit in pantece si l-am adus la viata" si parca mi se pare inca neadevarat.

Cateodata m-as duce singura cu bicicleta sau sa inot... sau sa vad un spectacol, un film. Cateodata as sta singura acasa sa citesc, nu neg. Dar Petru e acum parte integranta din mine, asa cum m-a intampinat deunazi o prietena ce nu apucase sa-l vada de cand s-a nascut: "Sunteti doi!!!" si tot repeta si nu-i venea sa creada. Aratam la fel ca acum noua luni, cu o burta mare in fata (era in mei-tai), dar "burta" avea ochi, si gurita, radea si flutura un mot de fes...insa era tot... din mine. N-a zis "Ai un copil", a zis simplu "Sunteti doi", iar eu am corectat-o, caci daca ar fi vazut "trupa" completa, ar fi stiut cu siguranta ca "suntem trei", de fapt (pentru ca nu suntem un tot fara Andrei).

Tresar cand plange, daca sunt la masa las totul balta sau mananc in fuga calului. E mai ceva decat atunci cand esti indragostit si te suna cel drag. Ne suparam, ne certam, mai si pliciuim pampersul din cand in cand (incerc sa ma las), dar ramanem nas in nas, fiindca nici unul nu avem unde ne duce si nicaieri nu ne e mai bine.

Il asteptam imbujorati pe "tata" seara si il petrecem pana la usa, infrigurati, in pijamale, respectiv sac de dormit, dimineata. Vorbim la telefon cu el si cu altii, ne certam pe telefon chiar.

Uneori ne hotaram brusc sa mergem undeva, ne urcam intr-un tren, cu biberone, scutece si ce mai trebuie, cu mei-tai si carut, infofoliti, dar desfofolibili, inarmati pentru orice fel de conditii... si pornim. Acolo zabovim o vreme, dar ne intoarcem repede acasa, caci bucuria cea mai mare e calatoria cu trenul, cu autobuzul, cu metroul, cu orice!

Suntem bucurosi, ceva mai odihniti, iar mie parca imi vine mereu sa spun "I can't wait for the future". Desi probabil ca nu stiu ce-mi doresc. Si, incheind in nota asta, va las in compania poeziei:

Erich Kästner
O mama îsi face bilantul

Feciorul meu îmi scrie foarte rar.
Ce-i drept, mi-a scris de Pasti o scrisorica:
la mine se gîndeste iar si iar
si draga-i sunt ca totdeauna, cica.

De cînd nu ne-am vazut e aproape-un an.
Ma duc la gara, vremea sa-mi mai treaca
privind la trenuri, plina de alean
cînd spre Berlin - acolo-i dînsul - pleaca.

Si mi-am luat bilet cîndva si eu
de cît pe-aci s-ajung la el, spre seara.
Dar m-am întors pe urma la ghiseu
iar ei biletul mi-l rascumparara.

De-un an, feciorul meu e logodit.
Vrea sa-mi trimita si-o fotografie
O perna, dar de nunta-am pregatit
Ma vor chema cumva la cununie?

L-o fi iubind ea cu adevarat?
Si perna o sa-i placa ei anume?
Ce singura ma simt cîte o dat'
Or exista si fii duiosi pe lume?

Frumos era cînd locuia la mine!
Acum dînsul o sa se însoare ...
Zac treaza noaptea si ascult cum vine
cîte un tren ... El, mai tuseste oare?

Pastrez într-un dulap niste ghetute
El a crescut ... Stau singura aici.
Nelinistea nu poate sa ma crute.
Of, dac-ar fi copiii pururi mici.

Subscriu...

... la ce spune aceasta mama

Atat...

Noutati

Republic aici raspunsul meu la comentariul pe care Andreea l-a lasat la postarea mea despre AP, in parte si fiindca acest raspuns sintetizeaza mare parte din noutatile pe care le avem:

Imi plac ideile tale si imi place si de Matei. Postarea asta e deja destul de veche pentru ritmul in care se dezvolta Petru. Si noi suntem singuri cu el, chiar singuri de tot, caci suntem departe de parinti, inconjurati de studenti si de familisti ocupati pana peste cap. Saptamana asta am ramas, pentru prima data in ultimele 3 luni, singura cu el acasa si, da, a fost uimitor de simplu. Dupa masa de pranz doarme cate o jumatate de ora, timp in care strang dezastrul din bucatarie si jucariile din sufragerie. A inceput sa se tarasca bine, asa ca ma urmareste peste tot si, fara sa stie, ma ajuta la maturat (sta si se uita atent intr-un colt de camera), la pregatit baita si laptele (ma urmareste strigand dupa mine pana in baie si pana in bucatarie), chiar si la teza de Master. Cu mei-tai-ul e mai bine, si a inceput sa ii placa si lui, mai ales de cand s-a facut mai frig si se apara de vant bagand nasul in pieptul meu. Si, surpriza, am descoperit ca problema lui cu mancarea nu era legata de gustul mancarii, ci pur si simplu de felul in care era servita. Azi i-am dat galbenus de ou si boabe fierte de linte, fasole, grau salbatic, cu mana... si manca de la mine din mana ca un puiut, ce este

Pe scurt, sunt si vremuri mai insorite...

A, si am uitat sa mentionez. Jocul preferat: sa mergem amandoi de-a busilea prin toata casa, eu sa strig "Hai, Petru, vino, te astept", sa-i fac un semn energic din mana, si el sa se repeada spre mine :)) Dar musai amandoi de-a busilea ca sa fie amuzant.

Sa aveti un sfarsit de saptamana insorit!

Sfantul Ierarh Nectarie din Eghina, Noul Facator de Minuni

Am regasit, in aceasta zi a pomenirii Sfantului Ierarh Necatrie din Eghina, un articol scris in urma cu un an si jumatate pentru buletinul parohial Calea al Parohiei Sfantul Ioan Botezatorul din Hamburg. Il impartasesc, pe aceasta cale, cu voi.

Sfântul Nectarie al Pentapolei („Taumaturgul”) – grabnicul rugător şi ajutător al creştinilor din vremurile din urmă

ÎNCEPUTURILE
Sfântul Ierarh Nectarie din Eghina (1846-1920), Mitropolitul Pentapolei (Libia), este unul dintre cei mai noi sfinţi canonizaţi în Biserica Greciei.
Sfântul Nectarie s-a născut în oraşul Silivria, din nordul Greciei, într-o familie săracă, dar foarte evlavioasă. El a primit la Botez numele de Anastasie. După ce a studiat teologia şi scrierile Sfinţilor Părinţi la Constantinopol şi după ce a predat religia la o şcoală, Anastasie este tuns în monahism la chinovia „Noua Mănăstire”, cu numele Lazăr. Câteva luni mai târziu, la hirotonia sa întu diacon, primeşte numele de Nectarie, pe care îl va purta până la sfărşitul vieţii si cu care va fi canonizat în anul 1961.
În 1886, părintele Nectarie este hirotonit întru preot, apoi este ridicat în treapta de arhimandrit şi devine consilier patriarhal la Cairo. La 15 ianuarie 1889, Patriarhul Sofronie îl numeşte mitropolit onorific de Pentapole. Părintele rămâne, insă, cu slujba în Cairo, unde îi cucereşte pe credincioşi cu blandeţea şi cu smerenia sa.

ÎNDEPĂRTAREA DIN SLUJBA ARHIEREASCĂ ŞI ALUNGAREA DIN CAIRO
Cum diavolul era neputincios în faţa undei asemenea stânci de credinţă şi de dragoste pentru aproapele, a săpat în jurul ei şi a surpat-o, însă numai pentru lumea aceasta şi spre întărirea în credinţă a părintelui Nectarie. Diverse uneltiri ale altor ierarhi l-au determinat pe patriarh să îl coboare de pe treapta arhierească. Părintelui Nectarie i s-a permis, însă, continuarea slujirii în catedrala Sfantul Nicolae din Cairo. Cu toate acestea, la scurtă vreme i s-a cerut sa părăseasca oraşul. Mărturiile spun că Sfântul a plecat dând slava lui Dumnezeu pentru toate, nu înainte de a-şi cere iertare de la toată lumea.
MĂNĂSTIREA DN EGHINA ŞI SFÂRŞITUL
Spre sfârşitul vieţii, cuviosul Nectarie a zidit, pentru liniştea sa şi pentru mîntuirea altor suflete, o mănăstire de călugăriţe, în insula Eghina, în apropierea Atenei. Aici avea să îşi ducă viaţa într-o asceză desăvârşită, rugându-se neîncetat. Tot aici i-a fost ucenic Sfântul Sava cel Nou, care mai tarziu avea să se nevoiască în asprul pustiu al Hozevei. În Eghina, ca şi la Cairo, mireni şi monahi deopotrivă, îşi lipeau sufletele de părintele Nectarie, iar alipirea aceasta le era spre liniştea din viaţa aceasta şi spre dobândirea vieţii celei veşnice.
Pentru viaţa sa sfântă, cuviosul s-a invrednicit de darul Duhului Sfânt, iar rugăciunile sale aveau trecere înaintea lui Dumnezeu. Încă din timpul vieţii, credincioşii căutau alinarea necazurilor şi a bolilor în rugaciunile Sfântului Nectarie.
Cuviosul şi-a simţit sfârşitul aproape pe când făcea un pelerinaj în insula Eghina cu icoana Maicii Domnului. Parintele Nectarie s-a îmbolnăvit, iar după două luni de suferinţă într-un spital din Atena, la 8 noiembrie 1920, şi-a încredinţat sufletul în mâinile lui Hristos.

MOAŞTELE SFÂNTULUI
După mai bine de douăzeci de ani, trupul Sfântului Nectarie s-a aflat întreg, nestricat, răspândind bineplăcută mireasmă. În 1953, moaştele sale s-au scos din mormânt cu mare cinste şi au fost puse spre inchinare în biserica din Eghina.
Câteva părticele din moaştele Sfântului Nectarie se găsesc în Sfântul Altar al Mănăstirii Putna. O altă parte se află în pronaosul Mănăstirii Radu-Vodă din Bucureşti. Şi biserica Sfântul Ierarh Nectarie din Iaşi se bucură de o parte din moaştele Sfântului, precum şi schitul Sfinţii Ioan şi Nectarie de la Brădetu, judeţul Argeş.

SFÂNTUL NECTARIE – FĂCĂTORUL DE MINUNI
Sfântul Nectarie nu i-a uitat pe credincioşi nici după trecerea sa la Domnul, ba a devenit un şi mai sârguitor rugător şi mult stăruitor înaintea lui Dumnezeu pentru tot sufletul aflat în necaz, boală sau primejdie. El face şi astăzi minuni cu noi, nevrednicii , întorcând la credinţă sufletele prin răspunsul neîntârziat la orice rugăciune făcută curat, cu nădejde.
Sute de pântece ale femeilor sterpre au rodit prin rugăciunea din tot sufletul către Sfântul Nectarie. Câte un singur Acatist al Sfântului, făcut în fiecare zi cu dragoste, a tămăduit boli cumplite ale acestor vremuri, cum e cancerul sau paraliziile totale. De fiecare dată când sufletele tulburate s-au întors cu smerenie si cu deschidere către grabnicul ajutător şi stăruitor înaintea lui Dumnezeu, au primit răspuns şi mângâiere pentru rugăciunile Sfântului Nectarie.
Forumurile ortodoxe nu incetează să se populeze cu mărturiile credincioşilor români (dar şi străini) despre chipul minunat în care lucrează Sfântul Nectarie. Ca şi în cazul altor sfinţi contemporani, uimirea crdincioşilor este mare atunci când îşi văd rugăciunile ascultate în chip minunat, căci cei mai mulţi privesc minunile, în cel mai fericit caz, ca pe ceva caracteristic începuturilor creştinismului sau perioadei apostolice. Întoarcerea de la moarte, izbăvirea grabnică din boli grele, rodirea păntecelui după mulţi ani de suferinţă, răsturnările de situaşie inexplicabile din punct de vedere medical, toate întăresc credinţa creştinilor care îl cunosc şi îl cinstesc pe Sfântul Necatrie.
Pentru ale cărui rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

(Calea nr. 1, Iunie 2009)

Desigur, despre Attachment Parenting

Pai se putea sa nu?

Am inceput acest blog intr-o perioada de tranzitie de la un stil cvasi-traditional de crestere a copilului, catre Attachment Parenting (AP). Am simtit, inca din prima postare, nevoia sa justific de ce NU FAC toate lucrurile care definesc AP, chiar in timp ce ma convingeam ca se poate sa gresesc.

Ieri am primit mei-tai-ul comandat saptamana trecuta. Puteti vedea nemultumirile si intrebarile mele, daca mergeti la Diana De vreo doua saptamani, am mai incercat sa dormim impreuna cate una-doua ore, in timpul zilei. In legatura cu alaptatul, nu prea mai pot face nimic... fuse si se duse... Incep sa ma conving ca lucrurile astea sunt reale.

Cu toate acestea, vrea sa stiu si eu... voi, ceilalti si celelalte, cum reusiti? Cum reusiti sa le faceti pe toate, cu copilasul atasat de voi continuu? Petru nu mai sta o secunda singur, decat daca e preocupat de ceva foarte foarte captivant (de obicei, joaca cu ceva cu care nu are voie). Imi vine greu sa organizez pregatirea mesei pentru el, pentru noi, stransul mizeriei cumplite care se face in timpul meselor lui, stransul hainutelor si jucariilor insirate prin casa, plimbarile (observati ca am capitulat: n-am mai mentionat lucrul la teza de masterat). Si in momentele astea ma gandesc ca ne-ar fi prins mai bine amandurora sa fie obisnuit sa stea si singur cate o ora, in patutul lui unde deocamdata nu i se poate intampla nimic rau.

Pana de curand, mizam muuult pe somnul lui de la pranz. De la o vreme, are somn iepuresc sau simte si mai mult nevoia de apropiere, caci nu mai doarme mai mult de o jumatate de ora singur in timpul zilei...cand se trezeste, trebuie sa il iau langa mine si sa il adorm la loc, caci e inca foarte obosit, dar are nevoie sa stau langa el. O sa radeti daca va spun ce am facut azi. M-am asezat in pat pe burta, cu o latura a corpului lipita de el, sa ma simta, iar in fata mea am pus laptopul si lucram nestingherita la teza. Stiu ca nu va merge la nesfarsit. Deja dupa 20 de minute, ma durea spatele si a trebuit sa schimb pozitia.

Joaca se petrece aproape exclusiv impreuna. De fapt, eu ii sunt mai mult sau mai putin inutila, insa trebuie sa fie in preajma, in imediata apropiere chiar... asa ca stau pe covor si ma uit la el minute in sir.

Imi dau seama ca timpul acesta dulce nu se mai intoarce, insa exista si a doua fata a monedei.

Multi dintre cei care sustin AP pun problema astfel: "Merita sa sacrifici primii cativa ani din viata copilului tau, prutandu-l in brate, primindu-l langa tine in pat, acrodandu-i atentie exclusiva si neconditionata". In principiu, toate acestea sunt insemnele iubirii paritesti si trebuie sa fii o fire rece pentru a nu fi de acord. Insa ce te faci cu frumoasele familii ortodoxe numeroase, ce te faci cand in aceste familii copilasii vin la distante de cate 2 ani sau mai mici uneori? Practici AP cu unii si cu altii nu? Evident, exclus! Esti dispus/a sa petreci 10-12 ani (da, cunosc familii minunate cu cate 5, pana la 7 copii) cu cate un bebelus permanent in sling? Sa alaptezi pana la 3 ani, adica un nou-nascut si un copilas mai mare in acelasi timp? Stim ca asta nu se poate, caci dupa luna a cincea de sarcina alaptatul este mai mult sau mai putin interzis. Sa dormi, practic, o buna parte din viata impartind patul cu micutii?

Da, suna minunat... Nu ma indoiesc ca exista mame care si reusesc, ca exista parinti atasati, bunici care sar in ajutor, fratiori mai mari care se ofera sa isi poarte fratiorii mai mici. In fata lor ma inclin si ii intreb: cum reusiti? Fara suzeta, fara biberon, fara sa tipati nici macar o singura data la ei, fara sa aveti casa intoarsa permanent cu susul in jos, fara sa va aduca la disperare mofturile lor nesfarsite in legatura cu mancarea? Va intreb si intrebarile mele sunt reale, pentru ca vreau sa fac si eu ca voi. Si probabil ca raspunsul primit de la aceste mame si de la acesti tati este credinta nestramutata pe care ei o au ca nu ei insisi, ci bunul Dumnezeu le creste pruncii. Insa dincolo de asta, practic...?

[Din dilemele unei mame la inceput]

BABA-BEA-BEA-BUA-BUA: Cum puteam sa uit??!!

A zis MAMA! Sa va spun si latura comica a situatiei: eu nu eram acolo. I-o fi zis mama lui Andrei? Si asta se poate...desi eu doar ce plecasem din camera, deci poate sa fi fost ceva de genul: "MAMA, vino inapoi!"

In rest, de vreo trei zile ne tot BABABA si BEABEA BUA, de ne-a naucit. Ne explica, se incrunta, e serios, da din maini... mai-mai ca am invatat si eu limbajul.

Am fost chiar acum sa verific daca se trezeste din somn dupa cazatura de azi. Cica asa trebuie... sa verifici daca e capabil sa se trezeasca bine din somn..in sfarsit, pe sleau, daca mai traieste. E bine mersi. Zic "Petru?". Zice "Aa..." (pe tonul ala de "ce mai vrei? nu vezi ca dorm?"). Se apara un pic cu mainile ca de niste musculite deranjante... mai incercam de doua-trei ori in noaptea asta si, daca totul decurge bine, ne declaram binecuvantati!!

SI totusi.... eu n-am fost acolo :(

Hai, va las. BUA BEA BA!

Dintedoi si bungee jumping fara bungee

Azi l-am cunoscut pe Dintedoi. Este colegul din dreapta al lui Dinteunu (da, da, cel care m-a determinat sa incep sa scriu pe blog) si e mic-mic, abia se zareste.

Dar nu ma intrebati cum de am avut privilegiul sa il cunosc? Ca de altfel, e bine camuflat si nici la zambete laaaaaargi nu se lasa deconspirat. Ei bine, aveam in brate un Petruc urland cu o gura enoooooorma, lasandu-se pe spate si apoi sarindu-mi de gat inapoi, si iar lasandu-se pe spate. Da, era si obosit si nu prea mai stia ce e cu el. Insa altceva il daduse peste cap. Vorba vine, peste cap... mai corect ar fi ...in nas. Petrucul cu pricina cazuse din patul nostru, plat ca o placinta americana, in nas si frunte.

Acum imi permit sa fac glume, dupa ce ne-am mai jucat cu el si ne-am plimbat o dupa-amiaza si o seara, dupa ce si-a tinut echilibrul la baie si a stiut sa prinda lingurita, dupa ce a avut putere sa se opuna dur compreselor cu apa rece de pe frunte, de parca mi-ar fi zis: "Eu n-am nevoie de asa ceva".

Culmea situatiei este ca amandoi parintii eram pe o raza de 1,5 metri in jurul lui, unul cu spatele (intors pentru maximum 5 secunde, adica eu) si unul cu fata (ceva mai departe, dar inscris in cercul cu aceeasi raza, Andrei) uitandu-se pentru nici o secunda in alta parte, adica la interlocutoare (=eu). Am auzit buf si am vazut placintica. Cand a avut timp sa ajunga de pe mijlocul patului pe marginea lui si apoi jos? Nu stiu, ultima data cand am verificat, mersul de-a busilea "mergea" mai greu.

Am gugalit repede ce se poate intampla de la loviturile la cap si ce trebuie sa facem, am vazut ca nu are ameteli, ca daca il apasam nu il ma doare, ca nu e rosu sau umflat, ca nu vomita... astea ar fi fost semnele unei contuzii. Asa ca am iesit cu totii la o plimbare sa ne aerisim creierele (cele intregi si sanatoase, slava Domnului) si am continuat, odata ajunsi acasa, cu o joaca strasnica in trei.

Ii multumim lui Dumnezeu ca nu s-a intamplat nimic mai grav si ca am mai bifat o experienta!

Si nu in ultimul rand, lansez un concurs: ce credeti ca a rontait azi Petru cu Dinteunu si Dintedoi, dupa ce a cerut asa de imperativ, incat nu am indraznit sa-l refuz?

Later Edit: Indiciu: Desi e un mofturos si jumatate, si desi alimentul pe care l-a incercat are un gust cam rau in starea in care l-a incercat el, micul a fost tare incantat!!

Delicii cu bucluc

Unul dintre cele mai mari delicii ale lui Petru, cam de cand a invatat sa tina ceva bine de tot in mana si sa duca la gura, a fost si este sa "morfoleasca" la nesfarsit cate un biscut sau o bucata de paine mai veche.

De obicei, cum am fost sfatuiti sa il tinem cu noi la masa, insa nu putem sa il lasam sa se infrupte din mancarea noastra, micutul se bucura de o rontaiala pe cinste in timp ce noi luam micul dejun sau pranzul. E o incantare sa il vezi luandu-se aproape la tranta cu un biscuit tare ca piatra, strambandu-se si jubiland cand reuseste sa inmoaie cateva firimituri din el; firimituri pe care le mesteca apoi ca pe guma "Turbo"si care ii provoaca inca o serie de strambaturi cand ajung pe esofag, moment in care intervin cu un biberon cu apa, iar el o ia de la capat.

Astazi am gasit in cosul de paine o bucata care se intarise suficient cat sa ii faca placere sa o roada, asa ca i-am dat-o. Am taiat-o cat mai mare, ca sa nu o poata rupe repede in bucati mici (pericol de inecare, caci nu stie inca sa mestece bine) si i-am dat astfel de lucru vreo 20 de minute... timp in care am mai trebaluit prin bucatarie, aruncand cate un ochi spre scaunul lui.

Inevitabilul s-a produs. M-am si obisnuit sa se inece usor destul de des, insa de obicei reactioneaza bine la bataile ferme pe spate. Cum sta asezat in scauneul lui, nici nu-i neoie sa il scot de acolo ca sa isi revina. De data aceasta, insa, dadea semne ca se sufoca si ca ii vine sa vomite violent (ceea ce a si reusit, eliminand inclusiv o parte din laptele baut cu vreo 2 ore inainte). A trebuit:

1. Sa nu ma panichez (greeeeu, inimaginabil de greu pentru mine)

2. Sa il scot din scaun (greu, in starea in care eram amandoi)

3. Sa il scutur bine si sa il bat pe spate cu putere, apoi, cand dadea semne ca si-a mai revenit, sa ii dau apa.

In final, nu ne-am ales decat cu o bucatarie plina dintr-un capat in altul cu firimituri, la fel ca si hainele noastre (el "mancase" bucata de paine cu ... toata pijamaua!), o masa plina cu bucatele de paine pe care le scapase in scaunel si care au cazut cand l-am scos brusc, o sperietura zdravana (eu) si cateva guri bune de apa (el).

Asta mi-a amintit de un episod asemanator de cand avea trei luni. Plangea si se zbatea, caci nu voia alaptat; eu insistam... ii era, in acelasi timp, si foame, si sugea, sughita si suspina simultan. O picatura de lapte i-a fost de ajuns ca sa se inece bine si sa nu mai respire deloc cateva minute. Era inert. Dumnezeu ne-a purtat, insa, de grija, caci numai cu cateva zile inainte (si complet in afara conversatiei), o prietena mai in varsta imi povestise cum scapase baietelul ei de opt luni dintr-o situatie asemenatoare: il luase de picioare, intorcandu-l cu capul in jos si scuturandu-l bine. M-am sfiit sa incerc de la inceput, de teama sa nu-i rup ceva, caci el era inca mic, insa din doua rele am ales raul mai mic si am aplicat "metoda". Copilul a inceput sa respire imediat si si-a revenit fara probleme. Am multumit lui Dumnezeu si atunci, si astazi, ca am ramas numai cu "sperietii".

Din pacate, nu putem renunta la rontaitul painii si al biscuitilor... caci sunt mult prea delicioase... insa putem fi si mai atenti (aviz EU!) data viitoare.

Spor la morfoleala!

(Sursa imaginii: http://delly.garbo.ro/articol/Retete-culinare/4087/Tort-de-biscuiti.html )

Cu lingurita!

N-o sa uit combinatia asta: iaurt-fructe-pesmet. O masa intreaga cu lingurita! Imi venea sa ii spun: "Piticule, cine esti si ce-ai facut cu copilul meu? Ca sigur nu esti Petru pe care il stiu!"

Sunt bucuroasa ca a mers mai bine. Pe de alta parte, se anunta vremuri grele, caci cred ca e in lucru un nou dinte.

Maine ne asternem iarasi la drum. Biserica noastra e cam departe, insa in curand ne vom muta mai aproape de ea... ma gandesc ca sunt ultimele saptamani cand facem drumul acesta si parca, intr-un fel, imi va lipsi. Ma gandesc si ca o vom lua de la capat, in alt oras, va trebui sa invat o noua zona, la pas, cu caruciorul sau cu Petru de mana, sa invat parcurile, cartierele linistite de case, locurile de joaca, magazinele, pietele, locurile unde au produse de bebelusi la preturi bune. O provocare in plus (peste toate celelalte)... Am nadejde ca vom primi ajutor de la Dumnezeu si in aceasta "luare de la capat".

Intr-un fel, parca fara sa vreau, se leaga momentul in care am inceput sa scriu sub titlul "Drumul spre casa" (blogul si titlul lui, ca si moto-ul, existau mai demult) cu momentul in care in sfarsit am gasit un drum spre casa, cel putin spre casa asta pamanteasca.

In cu totul alta ordine de idei... Petru merge de-a busilea! Si lucram la mersul in patru labute! Petru se duce singur taras pe burta sa isi ia jucariile si nu-mi vine sa cred! Intr-adevar, copilasii, mai ales in primul an si, cumva, si in al doilea, cresc foarte repede, se dezvolta fulgerator. Cei care il vad pe Petru mai rar pot confirma ca e tot mai mare si mai schimbat, mai mobil, mai activ si mai atent cu fiecare intalnire.

Astept cu sufletul la gura clipa cand va spune "mama", la fel ca Siluan (cred ca cei mai multi deja cunoasteti cazul, insa profit de ocazie ca sa va rog sa ii fim alaturi!), cand va alerga spre mine dupa o despartire de cateva ore, cand imi va face o felicitare din hartie colorata!

Jucarii

I-am cumparat o paturica in genul celeia din imagine si a fost foarte incantat. Apoi a inceput sa se rostogoleasca prin casa cu ea cu tot, sa o traga peste el, sa se agate de cele doua arcade si sa tipe fiindca nu il ajuta sa se ridice pe sezut... si ne-am dat seama ca i-am cumparat-o prea tarziu. Il lasam, insa, in preajma ei, caci se pare ca totusi ii face placere sa traga de jucariile acelea atarnate si sa se ia la tranta cu arcadele.

Cautam un jumper (altul decat Jumparoo de la Fisher Price, care costa vreo 1o0 de euro nou si vreo 80 la mana a doua, din motive lesne de inteles) sau orice alta jucarie care sa il ajute sa isi consume energia; energie care da pe afara in strigate de lupta sau hahaieli copioase, in batai cu calcaiele in podea sau in rostogoliri fara de sfarsit prin toata camera, soldate - in unele cazuri - cu trantirea prea brusca a capului pe covor, caz in care incepe un "mini-concert" interpretat alto, in ritmul allegro ma non molto, si care dureaza FIX pana cand artistul este strans in bratele parintilor.

Mai cautam si alte jucarii potrivite pentru varsta lui de voinic in devenire, in special unele care sa stimuleze activitatea fizica (cu precadere, mersul in patru labute pe care il invatam acum cu bucurie).

Sugestii?

Eruptia dentara

Ce ne-a salvat de durerile eruptiei dentare:

- Comprese sterile inmuiate in ceai de musetel si aplicate pe gingii (in plus, ii face placere sa suga din ele tot ceaiul... asa ca, de preferat, sa fie un ceai facut proaspat din niste plante de calitate)

- "Osanit" ("globulete" homeopate, tot pe baza de musetel, administrate din 30 de in 30 de minute, cate 8 odata; iar la dureri puternice - n-a fost cazul - se dau la fiecare 15 minute)

- "Dentinox gel" (gel pe baza de plante pentru calmarea durerilor; se aplica pe gingii)

Azi a fost muuult mai bine, coltisorul creste si deja ne musca si ne inteapa cu el. A stat chiar singur si s-a jucat in patutul lui timp de mai bine de o ora... si ar mai fi stat, daca nu il starneam ducandu-ma sa il schimb. Ma gandesc ca si remediile astea or fi jucat vreun rol in starea lui vizibil mai buna.

Cu foarte mare greutate a primit masa de pranz ieri si azi, dar, dupa ce am adaugat in supa doua masuri de lapte praf, parca a fost ceva mai bine.

Maine calatorim din nou impreuna (a doua oara saptamana asta...iar pentru mine singura chiar a treia). Inlocuim caruciorul din portbagaj cu slingul de pe bancheta pentru calatoriile astea, caci tinde sa oboseasca si sa fie cam suparat, dar in sling nu scoate un sunet :)

O zi departe...

Departe, in frig, azi am schimbat cel putin 10-12 mijloace de transport in 10 ore friguroase. Petru a ramas acasa. Am fost cu gandul mereu la el... daca mananca, daca doarme bine, daca e vioi, daca il mai dor dintii care ies... Intre doua telefoane si doua autobuze, cu foile cu traseul mereu in fata ca sa nu ma pierd in ditamai orasul, intreband in stanga si in dreapta, imi venea mereu in cap: "Ce caut eu aici? Eu am cu totul altceva de facut... alta e treaba mea acum" si iarasi sunam acasa sa-l aud cum ruruie prelung de bucurie la joaca lui zilnica ("Rrrrrruuuuuu-rrrrrrrrrrruuuuu").

***

Ne-am trezit amortiti, dar zambind, inghesuiti in trei. Inca din zori l-au chinuit durerile de gingii si a adormit greu la loc, asa ca l-am luat langa noi. A fost surprins si zambitor ca o zi senina cand s-a trezit si ne-a gasit alaturi... si a uitat de dureri. Mai rar o dimineata de sambata intr-o zi de marti :) Apoi ne-am jucat si am exersat mersul "de-a busilea"

***

Problemele persista, insa. Se hraneste doar cu lapte si fructe.

***

Si pentru ca in seara asta am gasit mai greu "drumul spre casa", si trenul parca a facut o vesnicie pana la mine in cuib, unde puiul doarme demult, va urez noapte buna si o zi ceva mai calda maine!

Diversificarea... starii de spirit...

...De la agonie la extaz, cu fiecare lingurita pe care o accepta sau pe care o rastoarna peste hainele mele, pe jos, pe masa...

De mai bine de doua luni am inceput diversificarea. Am facut, intre timp, si o pauza, si am luat-o de la capat. Insa indarjirea cu care Petru se importiveste la orice mancare oferita cu lingurita ma dezarmeaza. Am inventat tot felul de retete care sa poata fi subtiate cu apa sau lapte, astfel incat sa treaca prin tetina biberonului, pe care de asemenea am adaptat-o (a se citi, ciuntit-o) astfel incat Petru mananca chiar si iaurt cu biscuiti cu biberonul.

Morcov, pastarnac, telina, cartof, dovlecel, spanac, mere, pere, piersici, banane, iaurt... astazi, petru prima oara orez si rosii... nimic nu e pe gustul lui. In plus, cred ca mi-ar fi mai usor sa accept daca ar avea un comportament constant. Insa s-a intamplat (raaaaaar!!) sa manance o masa intreaga sau o jumatate de masa cu lingurita, fara proteste, alteori cu putin spectacol pentru distragerea atentiei (metoda pe care nu o agreez, dar pe care am mai aplicat-o). S-a intamplat sa manance aceeasi supa intr-o zi si sa n-o manance a doua zi. Am incercat chiar sa adaug putina sare si sa combin legumele in asa fel incat sa semene la gust cu mancarurile noastre, fara niciun rezultat.

Cu fructele si iaurtul e ceva mai usor... de cele mai multe ori, le serveste la biberon :) Biscuitii simpli (trimisi din Romania) ii rontaie (molfaie) cu mult drag, desi sunt inecaciosi. Chiar striga cu putere si revolta daca ii iei din mana ultima bucata, pe motiv ca e mica si ar putea-o scapa cu totul pe gat. E innebunit dupa firimiturile de paine sau de anafura, oferite una dupa alta.Primeste cate un deget inmuiat in mancarea noastra si ii place. Dar nimic, absolut nimic nu-l poate face sa accepte o mancare oferita cu lingurita, iar in unele zile refuza orice (in afara de lapte), chiar si cu biberonul...

Iar acum, cand au inceput sa apara dintii, se zburleste si la biberonul cu lapte, pe care nu l-a refuzat niciodata. Cu toate remediile administrate impotriva durerilor, se vede ca are greutati in a tine ceva in gura fara sa il doara. Azi, la masa de pranz si la cea de dupa-masa, am plans cot la cot amandoi :)

Stiu ca nu e un caz unic; si tocmai de aceea scriu despre aceasta problema. Daca mai exista vreun copil atat de dificil in privinta alimentatiei, ii propun mamei lui sa initiem un club :)

La spart de gingii...la spart de gheata

Primul dinte al micutului meu a rasarit ieri. Nu stiu de ce, mai mult decat prima lui zi de viata, decat primul alaptat, primul zambet sau primul gangurit, faptul acesta m-a umplut de emotie si mi-a dat elan sa incep sa scriu.

Citesc de ceva vreme, cam de cand s-a nascut Petru, bloguri de mame. Asa ca am putut sa identific cateva tendinte in modul in care sunt crescuti, cel putin in Romania, puii de om. Prinsa intre doua lumi (aici, de unde scriu, si unde traiesc, copiii umbla destul de murdari, mai mereu fara caciuli, au cearcane, rareori zambesc si sunt, in general, tratati cu o oarecare "regala" indiferenta), intre sfaturile moasei si ale pediatrului, mereu in contradictie cu cele ale mamelor de acasa, m-am lasat bulversata inca de la inceput.

Aveam 23 de ani cand s-a nascut Petru; am implinit, intre timp, 24. Nu stiu cum mi-am inchipuit nasterea, dar m-am simtit de parca eu as fi fost adevaratul copil neajutorat in toata povestea. Citisem, ma informasem, discutasem cu moasa, cu medicul... insa nici vorba sa identific in experienta-mi traita pe viu (si care, slava Domnului, a decurs bine si a durat putin) diferite etape, sa aplic diferite tehnici sau, cel putin, sa stiu ce am de facut. Am o fire cam prea romantica si impulsiva; nasterea mea a fost un val si eu am facut surfing, fara niciun fel de idee despre ce urma in fiecare moment...

M-am trezit cu copilul pe piept si il rugam pe sotul meu sa il urce mai bine, ca aluneca... mie imi era frica sa pun mana pe el. La fel de frica si la alaptat... iar in cateva zile disperarea, depresia si oboseala atinsesera cote maxime si cred (asta o spun cam din 3 in 3 luni) ca abia acum am ajuns la un oarecare echilibru.

Am inceput prin a scrie ca incep sa "miros" tendintele vremii in cresterea copiilor mici, tendintele din Romania. Mamele romance sunt dedicate, atasate, cu copiii la pieptul lor;"all-giving and selfless" (ca sa folosesc terminologia din bibliografia tezei mele de Masterat, cu care ma lupt acum:)).

Multe dintre ele nu fac nimic fara Dumnezeu.

Altele chiar se intreaba explicit ce mai pot face pentru a-si creste pruncii langa Dumnezeu. Si asta mi se pare cea mai serioasa intrebare pe care trebuie sa si-o puna parintii.

Ca sa pun inceput (din pacate, nu neaparat bun), va spun din capului locului ca eu:

• Nu-l (mai) alaptez pe Petru. Probleme peste probleme de la inceput: o moasa "afierosita" industriei de lapte praf si eu, o mama asa cum am descris mai sus, un copil care pierduse cu 30 de grame mai mult decat trebuia in primele zile, care nu mancase nimic timp de 48 de ore, caci nu stia sau nu putea sau nu voia sau... avea o mama cum am descris mai sus (sau toate la un loc); rani, inflamatii, depresie, febra, nesomn. Am avut doua saptamani minunate in care am alaptat exclusiv, in rest n-am stiut ca trebuie sa ma lupt cu moasa, caci am crezut ca ea e acolo ca sa aiba grija de noi. Apoi ne-am obisnuit cu completarea si, incet, Petru a preferat laptele praf. Dupa doua luni de lupte la fiecare masa, am renuntat, la 4 luni si jumatate...chiar nu mai voia, iar chinul de a-l face sa vrea redusese laptele la maximum cateva zeci de mililitri. Da, am facut toate greselile: proba suptului, cantarit exagerat, ascultat sfaturi contradictorii, pierdut orele de somn incercand sa mentin o bruma de curatenie in mica noastra gospodarie, nemancat si nebaut.

• Nu il "port" pe Petru decat atunci cand e necesar, cand ne jucam, cand nu plecam departe sau mergem cu masina. Am o scolioza avansata care face sa ma doara spatele chiar si cand stau pur si simplu in picioare. Avem si noi "Tragetuch" (un fel de sling, as zice... asa se numeste aici), insa l-a folosit mai mult sotul meu in primele doua luni, cand el lucra la calculator cu puiul dormitand in brate si eu dereticam prin casa. Ii place in carut, sa priveasca toti copacii, sa poata puna mana pe frunze, sa simta tot aerul de afara in nas.
  

• Nu dormim impreuna (sau, cum se spune, nu practicam "co-sleeping"), ci, cand micutul si-a castigat independenta fata de sanul matern, a primit bonus si o camera a lui, cu patutul lui, jucariile lui, dulapul lui si comoda lui (dar cu un scaun comod pentru parinti). Pana atunci avusese oricum patul lui in camera noastra si numai in primele doua saptamani mai simtise uneori nevoia sa doarma cu noi... si noi cu el.

• Petru probabil ca va merge la gradinita si poate chiar deja la cresa, impins de nevoie, daca va trebui sa intetesc ritmul de lucru la teza mea de Masterat.

• Petru este impartasit in fiecare duminica si, de cele mai multe ori si de sarbatori si Ii multumim lui Dumnezeu pentru acest dar.
  

Aceste cinci puncte mi s-au parut mai dezbatute in discutiile "internautice" dintre mame si am vrut sa precizez si cum stam noi la aceste capitole.

Acestea fiind zise, cosider ca am spart gheata cu aceasta postare mult si de multa vreme coapta, la fel cum, dupa zile de chinuri si dureri, dintisorul baietelului meu de sapte luni si jumatate a vazut lumina zilei si m-a inspirat.

Voi scrie pentru viitoarele mame [ortodoxe], mai ales pentru cele foarte tinere, insa si ca sa cer sfaturi astfel incat mama descrisa mai sus (care sunt) sa capete mai multa incredere in ea si mai mult "talent mamos".

Bine v-am gasit!