BABA-BEA-BEA-BUA-BUA: Cum puteam sa uit??!!

A zis MAMA! Sa va spun si latura comica a situatiei: eu nu eram acolo. I-o fi zis mama lui Andrei? Si asta se poate...desi eu doar ce plecasem din camera, deci poate sa fi fost ceva de genul: "MAMA, vino inapoi!"

In rest, de vreo trei zile ne tot BABABA si BEABEA BUA, de ne-a naucit. Ne explica, se incrunta, e serios, da din maini... mai-mai ca am invatat si eu limbajul.

Am fost chiar acum sa verific daca se trezeste din somn dupa cazatura de azi. Cica asa trebuie... sa verifici daca e capabil sa se trezeasca bine din somn..in sfarsit, pe sleau, daca mai traieste. E bine mersi. Zic "Petru?". Zice "Aa..." (pe tonul ala de "ce mai vrei? nu vezi ca dorm?"). Se apara un pic cu mainile ca de niste musculite deranjante... mai incercam de doua-trei ori in noaptea asta si, daca totul decurge bine, ne declaram binecuvantati!!

SI totusi.... eu n-am fost acolo :(

Hai, va las. BUA BEA BA!

Dintedoi si bungee jumping fara bungee

Azi l-am cunoscut pe Dintedoi. Este colegul din dreapta al lui Dinteunu (da, da, cel care m-a determinat sa incep sa scriu pe blog) si e mic-mic, abia se zareste.

Dar nu ma intrebati cum de am avut privilegiul sa il cunosc? Ca de altfel, e bine camuflat si nici la zambete laaaaaargi nu se lasa deconspirat. Ei bine, aveam in brate un Petruc urland cu o gura enoooooorma, lasandu-se pe spate si apoi sarindu-mi de gat inapoi, si iar lasandu-se pe spate. Da, era si obosit si nu prea mai stia ce e cu el. Insa altceva il daduse peste cap. Vorba vine, peste cap... mai corect ar fi ...in nas. Petrucul cu pricina cazuse din patul nostru, plat ca o placinta americana, in nas si frunte.

Acum imi permit sa fac glume, dupa ce ne-am mai jucat cu el si ne-am plimbat o dupa-amiaza si o seara, dupa ce si-a tinut echilibrul la baie si a stiut sa prinda lingurita, dupa ce a avut putere sa se opuna dur compreselor cu apa rece de pe frunte, de parca mi-ar fi zis: "Eu n-am nevoie de asa ceva".

Culmea situatiei este ca amandoi parintii eram pe o raza de 1,5 metri in jurul lui, unul cu spatele (intors pentru maximum 5 secunde, adica eu) si unul cu fata (ceva mai departe, dar inscris in cercul cu aceeasi raza, Andrei) uitandu-se pentru nici o secunda in alta parte, adica la interlocutoare (=eu). Am auzit buf si am vazut placintica. Cand a avut timp sa ajunga de pe mijlocul patului pe marginea lui si apoi jos? Nu stiu, ultima data cand am verificat, mersul de-a busilea "mergea" mai greu.

Am gugalit repede ce se poate intampla de la loviturile la cap si ce trebuie sa facem, am vazut ca nu are ameteli, ca daca il apasam nu il ma doare, ca nu e rosu sau umflat, ca nu vomita... astea ar fi fost semnele unei contuzii. Asa ca am iesit cu totii la o plimbare sa ne aerisim creierele (cele intregi si sanatoase, slava Domnului) si am continuat, odata ajunsi acasa, cu o joaca strasnica in trei.

Ii multumim lui Dumnezeu ca nu s-a intamplat nimic mai grav si ca am mai bifat o experienta!

Si nu in ultimul rand, lansez un concurs: ce credeti ca a rontait azi Petru cu Dinteunu si Dintedoi, dupa ce a cerut asa de imperativ, incat nu am indraznit sa-l refuz?

Later Edit: Indiciu: Desi e un mofturos si jumatate, si desi alimentul pe care l-a incercat are un gust cam rau in starea in care l-a incercat el, micul a fost tare incantat!!

Delicii cu bucluc

Unul dintre cele mai mari delicii ale lui Petru, cam de cand a invatat sa tina ceva bine de tot in mana si sa duca la gura, a fost si este sa "morfoleasca" la nesfarsit cate un biscut sau o bucata de paine mai veche.

De obicei, cum am fost sfatuiti sa il tinem cu noi la masa, insa nu putem sa il lasam sa se infrupte din mancarea noastra, micutul se bucura de o rontaiala pe cinste in timp ce noi luam micul dejun sau pranzul. E o incantare sa il vezi luandu-se aproape la tranta cu un biscuit tare ca piatra, strambandu-se si jubiland cand reuseste sa inmoaie cateva firimituri din el; firimituri pe care le mesteca apoi ca pe guma "Turbo"si care ii provoaca inca o serie de strambaturi cand ajung pe esofag, moment in care intervin cu un biberon cu apa, iar el o ia de la capat.

Astazi am gasit in cosul de paine o bucata care se intarise suficient cat sa ii faca placere sa o roada, asa ca i-am dat-o. Am taiat-o cat mai mare, ca sa nu o poata rupe repede in bucati mici (pericol de inecare, caci nu stie inca sa mestece bine) si i-am dat astfel de lucru vreo 20 de minute... timp in care am mai trebaluit prin bucatarie, aruncand cate un ochi spre scaunul lui.

Inevitabilul s-a produs. M-am si obisnuit sa se inece usor destul de des, insa de obicei reactioneaza bine la bataile ferme pe spate. Cum sta asezat in scauneul lui, nici nu-i neoie sa il scot de acolo ca sa isi revina. De data aceasta, insa, dadea semne ca se sufoca si ca ii vine sa vomite violent (ceea ce a si reusit, eliminand inclusiv o parte din laptele baut cu vreo 2 ore inainte). A trebuit:

1. Sa nu ma panichez (greeeeu, inimaginabil de greu pentru mine)

2. Sa il scot din scaun (greu, in starea in care eram amandoi)

3. Sa il scutur bine si sa il bat pe spate cu putere, apoi, cand dadea semne ca si-a mai revenit, sa ii dau apa.

In final, nu ne-am ales decat cu o bucatarie plina dintr-un capat in altul cu firimituri, la fel ca si hainele noastre (el "mancase" bucata de paine cu ... toata pijamaua!), o masa plina cu bucatele de paine pe care le scapase in scaunel si care au cazut cand l-am scos brusc, o sperietura zdravana (eu) si cateva guri bune de apa (el).

Asta mi-a amintit de un episod asemanator de cand avea trei luni. Plangea si se zbatea, caci nu voia alaptat; eu insistam... ii era, in acelasi timp, si foame, si sugea, sughita si suspina simultan. O picatura de lapte i-a fost de ajuns ca sa se inece bine si sa nu mai respire deloc cateva minute. Era inert. Dumnezeu ne-a purtat, insa, de grija, caci numai cu cateva zile inainte (si complet in afara conversatiei), o prietena mai in varsta imi povestise cum scapase baietelul ei de opt luni dintr-o situatie asemenatoare: il luase de picioare, intorcandu-l cu capul in jos si scuturandu-l bine. M-am sfiit sa incerc de la inceput, de teama sa nu-i rup ceva, caci el era inca mic, insa din doua rele am ales raul mai mic si am aplicat "metoda". Copilul a inceput sa respire imediat si si-a revenit fara probleme. Am multumit lui Dumnezeu si atunci, si astazi, ca am ramas numai cu "sperietii".

Din pacate, nu putem renunta la rontaitul painii si al biscuitilor... caci sunt mult prea delicioase... insa putem fi si mai atenti (aviz EU!) data viitoare.

Spor la morfoleala!

(Sursa imaginii: http://delly.garbo.ro/articol/Retete-culinare/4087/Tort-de-biscuiti.html )