Dupa aproape noua luni

Cu drag ma uit la el cum e ca un avion supersonic, ca un motoras, ca un ghem care se tooooot desfasoara. Permanent agitat... Daca il cert la masa ca se agita si imi da peste lingurita si o vars, se cuminteste cateva secunde, timp in care isi freaca picioarele unul de altul si le agita pana ii cade cate o soseta. De bucurie ca iesim afara, odata ajunsi pe casa scarii, agita picioarele de-i sar ghetutele din ele.

Despre diversificare: suntem in perioada "daca-nu-e-tartinat-nu-e-bun", asa ca mama de mine face pate din ficat in casa, pasta de avocado cu galbenus de ou, sandvisuri cu branzica, le taie cubuletzuleshte mici si le "administreaza" puiuleanului. Se bea suc de fructe, de sfecla, de morcovi, se mananca 4-5-6 lingurite de ciorba (cu legumele taiate, nu pasate, ca suntem baieti mari), dupa care se stramba nasucul. In concluzie, mi-a mai venit inima la loc.

In familie continua programul de "strigaturi", care se diversifica si el (baaaa-aaaa! buaaaaaa, dada, teateaaaaaaaa), iar mersul de-a busilea a devenit coordonat (chiar a ajuns sa plece de langa mine cand il plictisesc... imi intoarce spatele si pleaca in camera lui la jucarii... ma amuz!); au fost incercati si cativa pasi in patru labe.

Scaunelul de masa ne permite se ne sprijinim cu picioarele de scaunul pentru adulti care se afla sub el (e prins de masa cu doua brate metalice si suspendat in aer, dar sub el e mereu un scaun obisnuit) si sa ne ridicam in picioare. Ne ridicam, ne proptim cu manutele de masa, ne aplecam in fata si strigam "Wraaaaaaaa" ca un leusor. Asta cand ne simtim uitati in scaun si lipsiti de atentia exclusiva a mamei. De asemenea, ne ridicam in genunchi si, din genunchi, in picioare, cand suntem sprijiniti de palmele cuiva.

Ce-ar mai fi?? Bautul cu paharul de "schnapps" (cel micut), cu paiul (de ieri), mancatul piureului de fructe cu lingurita fara proteste; statul in fundulet destul de "infipt"; vreo 75 de cm si in jur de 9 kg si ceva.

Despre mine... nu incetez sa ma minunez de cata iubire poate sa ofere o fiinta atat de mica si care stie atat de putine. Ma pupa, ma musca cu drag de toata fata, ma strange in brate, ma ia de mana, imi imbratiseaza piciorul cand vrea sa il iau in brate si eu sunt in picioare sau pe scaun. Nu se joaca mai mult de 20 de minute singur, caci isi aduce aminte de mine si ma cheama, scancind, sa vin la el... Dupa aproape noua luni, sunt in sfarsit o mama impacata, o mama calma (imi place sa cred), o mama care nu uita sa mai si rada cu copilul, sa mai si zambeasca.

Incep sa cred ca nu toti suntem facuti pentru a deveni parinti. Dar multora, celor mai multi, Dumnezeu ne daruieste copii. A fi mama e, cred, primul examen pe care il tot pic. M-am obisnuit sa fac numai lucruri pe care stiu bine sa le fac si vocatia de mama m-a prins pe picior gresit. Pana la Petru, eu n-am vazut de aproape bebelusi, daca vedeam o poza nu stiam sa aproximez varsta copilului, nu stiam mai nimic despre ei. In timpul sarcinii, in plus, am toooot citit despre sarcina de parca eram programata sa raman toata viata insarcinata. Nu ma simteam mama, ci ma simteam doar insarcinata. Ma destainuiesc si va spun ca parca nici acum nu ma simt mama cu adevarat. Imi tot repet "Eu l-a primit in pantece si l-am adus la viata" si parca mi se pare inca neadevarat.

Cateodata m-as duce singura cu bicicleta sau sa inot... sau sa vad un spectacol, un film. Cateodata as sta singura acasa sa citesc, nu neg. Dar Petru e acum parte integranta din mine, asa cum m-a intampinat deunazi o prietena ce nu apucase sa-l vada de cand s-a nascut: "Sunteti doi!!!" si tot repeta si nu-i venea sa creada. Aratam la fel ca acum noua luni, cu o burta mare in fata (era in mei-tai), dar "burta" avea ochi, si gurita, radea si flutura un mot de fes...insa era tot... din mine. N-a zis "Ai un copil", a zis simplu "Sunteti doi", iar eu am corectat-o, caci daca ar fi vazut "trupa" completa, ar fi stiut cu siguranta ca "suntem trei", de fapt (pentru ca nu suntem un tot fara Andrei).

Tresar cand plange, daca sunt la masa las totul balta sau mananc in fuga calului. E mai ceva decat atunci cand esti indragostit si te suna cel drag. Ne suparam, ne certam, mai si pliciuim pampersul din cand in cand (incerc sa ma las), dar ramanem nas in nas, fiindca nici unul nu avem unde ne duce si nicaieri nu ne e mai bine.

Il asteptam imbujorati pe "tata" seara si il petrecem pana la usa, infrigurati, in pijamale, respectiv sac de dormit, dimineata. Vorbim la telefon cu el si cu altii, ne certam pe telefon chiar.

Uneori ne hotaram brusc sa mergem undeva, ne urcam intr-un tren, cu biberone, scutece si ce mai trebuie, cu mei-tai si carut, infofoliti, dar desfofolibili, inarmati pentru orice fel de conditii... si pornim. Acolo zabovim o vreme, dar ne intoarcem repede acasa, caci bucuria cea mai mare e calatoria cu trenul, cu autobuzul, cu metroul, cu orice!

Suntem bucurosi, ceva mai odihniti, iar mie parca imi vine mereu sa spun "I can't wait for the future". Desi probabil ca nu stiu ce-mi doresc. Si, incheind in nota asta, va las in compania poeziei:

Erich Kästner
O mama îsi face bilantul

Feciorul meu îmi scrie foarte rar.
Ce-i drept, mi-a scris de Pasti o scrisorica:
la mine se gîndeste iar si iar
si draga-i sunt ca totdeauna, cica.

De cînd nu ne-am vazut e aproape-un an.
Ma duc la gara, vremea sa-mi mai treaca
privind la trenuri, plina de alean
cînd spre Berlin - acolo-i dînsul - pleaca.

Si mi-am luat bilet cîndva si eu
de cît pe-aci s-ajung la el, spre seara.
Dar m-am întors pe urma la ghiseu
iar ei biletul mi-l rascumparara.

De-un an, feciorul meu e logodit.
Vrea sa-mi trimita si-o fotografie
O perna, dar de nunta-am pregatit
Ma vor chema cumva la cununie?

L-o fi iubind ea cu adevarat?
Si perna o sa-i placa ei anume?
Ce singura ma simt cîte o dat'
Or exista si fii duiosi pe lume?

Frumos era cînd locuia la mine!
Acum dînsul o sa se însoare ...
Zac treaza noaptea si ascult cum vine
cîte un tren ... El, mai tuseste oare?

Pastrez într-un dulap niste ghetute
El a crescut ... Stau singura aici.
Nelinistea nu poate sa ma crute.
Of, dac-ar fi copiii pururi mici.

Subscriu...

... la ce spune aceasta mama

Atat...

Noutati

Republic aici raspunsul meu la comentariul pe care Andreea l-a lasat la postarea mea despre AP, in parte si fiindca acest raspuns sintetizeaza mare parte din noutatile pe care le avem:

Imi plac ideile tale si imi place si de Matei. Postarea asta e deja destul de veche pentru ritmul in care se dezvolta Petru. Si noi suntem singuri cu el, chiar singuri de tot, caci suntem departe de parinti, inconjurati de studenti si de familisti ocupati pana peste cap. Saptamana asta am ramas, pentru prima data in ultimele 3 luni, singura cu el acasa si, da, a fost uimitor de simplu. Dupa masa de pranz doarme cate o jumatate de ora, timp in care strang dezastrul din bucatarie si jucariile din sufragerie. A inceput sa se tarasca bine, asa ca ma urmareste peste tot si, fara sa stie, ma ajuta la maturat (sta si se uita atent intr-un colt de camera), la pregatit baita si laptele (ma urmareste strigand dupa mine pana in baie si pana in bucatarie), chiar si la teza de Master. Cu mei-tai-ul e mai bine, si a inceput sa ii placa si lui, mai ales de cand s-a facut mai frig si se apara de vant bagand nasul in pieptul meu. Si, surpriza, am descoperit ca problema lui cu mancarea nu era legata de gustul mancarii, ci pur si simplu de felul in care era servita. Azi i-am dat galbenus de ou si boabe fierte de linte, fasole, grau salbatic, cu mana... si manca de la mine din mana ca un puiut, ce este

Pe scurt, sunt si vremuri mai insorite...

A, si am uitat sa mentionez. Jocul preferat: sa mergem amandoi de-a busilea prin toata casa, eu sa strig "Hai, Petru, vino, te astept", sa-i fac un semn energic din mana, si el sa se repeada spre mine :)) Dar musai amandoi de-a busilea ca sa fie amuzant.

Sa aveti un sfarsit de saptamana insorit!

Sfantul Ierarh Nectarie din Eghina, Noul Facator de Minuni

Am regasit, in aceasta zi a pomenirii Sfantului Ierarh Necatrie din Eghina, un articol scris in urma cu un an si jumatate pentru buletinul parohial Calea al Parohiei Sfantul Ioan Botezatorul din Hamburg. Il impartasesc, pe aceasta cale, cu voi.

Sfântul Nectarie al Pentapolei („Taumaturgul”) – grabnicul rugător şi ajutător al creştinilor din vremurile din urmă

ÎNCEPUTURILE
Sfântul Ierarh Nectarie din Eghina (1846-1920), Mitropolitul Pentapolei (Libia), este unul dintre cei mai noi sfinţi canonizaţi în Biserica Greciei.
Sfântul Nectarie s-a născut în oraşul Silivria, din nordul Greciei, într-o familie săracă, dar foarte evlavioasă. El a primit la Botez numele de Anastasie. După ce a studiat teologia şi scrierile Sfinţilor Părinţi la Constantinopol şi după ce a predat religia la o şcoală, Anastasie este tuns în monahism la chinovia „Noua Mănăstire”, cu numele Lazăr. Câteva luni mai târziu, la hirotonia sa întu diacon, primeşte numele de Nectarie, pe care îl va purta până la sfărşitul vieţii si cu care va fi canonizat în anul 1961.
În 1886, părintele Nectarie este hirotonit întru preot, apoi este ridicat în treapta de arhimandrit şi devine consilier patriarhal la Cairo. La 15 ianuarie 1889, Patriarhul Sofronie îl numeşte mitropolit onorific de Pentapole. Părintele rămâne, insă, cu slujba în Cairo, unde îi cucereşte pe credincioşi cu blandeţea şi cu smerenia sa.

ÎNDEPĂRTAREA DIN SLUJBA ARHIEREASCĂ ŞI ALUNGAREA DIN CAIRO
Cum diavolul era neputincios în faţa undei asemenea stânci de credinţă şi de dragoste pentru aproapele, a săpat în jurul ei şi a surpat-o, însă numai pentru lumea aceasta şi spre întărirea în credinţă a părintelui Nectarie. Diverse uneltiri ale altor ierarhi l-au determinat pe patriarh să îl coboare de pe treapta arhierească. Părintelui Nectarie i s-a permis, însă, continuarea slujirii în catedrala Sfantul Nicolae din Cairo. Cu toate acestea, la scurtă vreme i s-a cerut sa părăseasca oraşul. Mărturiile spun că Sfântul a plecat dând slava lui Dumnezeu pentru toate, nu înainte de a-şi cere iertare de la toată lumea.
MĂNĂSTIREA DN EGHINA ŞI SFÂRŞITUL
Spre sfârşitul vieţii, cuviosul Nectarie a zidit, pentru liniştea sa şi pentru mîntuirea altor suflete, o mănăstire de călugăriţe, în insula Eghina, în apropierea Atenei. Aici avea să îşi ducă viaţa într-o asceză desăvârşită, rugându-se neîncetat. Tot aici i-a fost ucenic Sfântul Sava cel Nou, care mai tarziu avea să se nevoiască în asprul pustiu al Hozevei. În Eghina, ca şi la Cairo, mireni şi monahi deopotrivă, îşi lipeau sufletele de părintele Nectarie, iar alipirea aceasta le era spre liniştea din viaţa aceasta şi spre dobândirea vieţii celei veşnice.
Pentru viaţa sa sfântă, cuviosul s-a invrednicit de darul Duhului Sfânt, iar rugăciunile sale aveau trecere înaintea lui Dumnezeu. Încă din timpul vieţii, credincioşii căutau alinarea necazurilor şi a bolilor în rugaciunile Sfântului Nectarie.
Cuviosul şi-a simţit sfârşitul aproape pe când făcea un pelerinaj în insula Eghina cu icoana Maicii Domnului. Parintele Nectarie s-a îmbolnăvit, iar după două luni de suferinţă într-un spital din Atena, la 8 noiembrie 1920, şi-a încredinţat sufletul în mâinile lui Hristos.

MOAŞTELE SFÂNTULUI
După mai bine de douăzeci de ani, trupul Sfântului Nectarie s-a aflat întreg, nestricat, răspândind bineplăcută mireasmă. În 1953, moaştele sale s-au scos din mormânt cu mare cinste şi au fost puse spre inchinare în biserica din Eghina.
Câteva părticele din moaştele Sfântului Nectarie se găsesc în Sfântul Altar al Mănăstirii Putna. O altă parte se află în pronaosul Mănăstirii Radu-Vodă din Bucureşti. Şi biserica Sfântul Ierarh Nectarie din Iaşi se bucură de o parte din moaştele Sfântului, precum şi schitul Sfinţii Ioan şi Nectarie de la Brădetu, judeţul Argeş.

SFÂNTUL NECTARIE – FĂCĂTORUL DE MINUNI
Sfântul Nectarie nu i-a uitat pe credincioşi nici după trecerea sa la Domnul, ba a devenit un şi mai sârguitor rugător şi mult stăruitor înaintea lui Dumnezeu pentru tot sufletul aflat în necaz, boală sau primejdie. El face şi astăzi minuni cu noi, nevrednicii , întorcând la credinţă sufletele prin răspunsul neîntârziat la orice rugăciune făcută curat, cu nădejde.
Sute de pântece ale femeilor sterpre au rodit prin rugăciunea din tot sufletul către Sfântul Nectarie. Câte un singur Acatist al Sfântului, făcut în fiecare zi cu dragoste, a tămăduit boli cumplite ale acestor vremuri, cum e cancerul sau paraliziile totale. De fiecare dată când sufletele tulburate s-au întors cu smerenie si cu deschidere către grabnicul ajutător şi stăruitor înaintea lui Dumnezeu, au primit răspuns şi mângâiere pentru rugăciunile Sfântului Nectarie.
Forumurile ortodoxe nu incetează să se populeze cu mărturiile credincioşilor români (dar şi străini) despre chipul minunat în care lucrează Sfântul Nectarie. Ca şi în cazul altor sfinţi contemporani, uimirea crdincioşilor este mare atunci când îşi văd rugăciunile ascultate în chip minunat, căci cei mai mulţi privesc minunile, în cel mai fericit caz, ca pe ceva caracteristic începuturilor creştinismului sau perioadei apostolice. Întoarcerea de la moarte, izbăvirea grabnică din boli grele, rodirea păntecelui după mulţi ani de suferinţă, răsturnările de situaşie inexplicabile din punct de vedere medical, toate întăresc credinţa creştinilor care îl cunosc şi îl cinstesc pe Sfântul Necatrie.
Pentru ale cărui rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

(Calea nr. 1, Iunie 2009)

Desigur, despre Attachment Parenting

Pai se putea sa nu?

Am inceput acest blog intr-o perioada de tranzitie de la un stil cvasi-traditional de crestere a copilului, catre Attachment Parenting (AP). Am simtit, inca din prima postare, nevoia sa justific de ce NU FAC toate lucrurile care definesc AP, chiar in timp ce ma convingeam ca se poate sa gresesc.

Ieri am primit mei-tai-ul comandat saptamana trecuta. Puteti vedea nemultumirile si intrebarile mele, daca mergeti la Diana De vreo doua saptamani, am mai incercat sa dormim impreuna cate una-doua ore, in timpul zilei. In legatura cu alaptatul, nu prea mai pot face nimic... fuse si se duse... Incep sa ma conving ca lucrurile astea sunt reale.

Cu toate acestea, vrea sa stiu si eu... voi, ceilalti si celelalte, cum reusiti? Cum reusiti sa le faceti pe toate, cu copilasul atasat de voi continuu? Petru nu mai sta o secunda singur, decat daca e preocupat de ceva foarte foarte captivant (de obicei, joaca cu ceva cu care nu are voie). Imi vine greu sa organizez pregatirea mesei pentru el, pentru noi, stransul mizeriei cumplite care se face in timpul meselor lui, stransul hainutelor si jucariilor insirate prin casa, plimbarile (observati ca am capitulat: n-am mai mentionat lucrul la teza de masterat). Si in momentele astea ma gandesc ca ne-ar fi prins mai bine amandurora sa fie obisnuit sa stea si singur cate o ora, in patutul lui unde deocamdata nu i se poate intampla nimic rau.

Pana de curand, mizam muuult pe somnul lui de la pranz. De la o vreme, are somn iepuresc sau simte si mai mult nevoia de apropiere, caci nu mai doarme mai mult de o jumatate de ora singur in timpul zilei...cand se trezeste, trebuie sa il iau langa mine si sa il adorm la loc, caci e inca foarte obosit, dar are nevoie sa stau langa el. O sa radeti daca va spun ce am facut azi. M-am asezat in pat pe burta, cu o latura a corpului lipita de el, sa ma simta, iar in fata mea am pus laptopul si lucram nestingherita la teza. Stiu ca nu va merge la nesfarsit. Deja dupa 20 de minute, ma durea spatele si a trebuit sa schimb pozitia.

Joaca se petrece aproape exclusiv impreuna. De fapt, eu ii sunt mai mult sau mai putin inutila, insa trebuie sa fie in preajma, in imediata apropiere chiar... asa ca stau pe covor si ma uit la el minute in sir.

Imi dau seama ca timpul acesta dulce nu se mai intoarce, insa exista si a doua fata a monedei.

Multi dintre cei care sustin AP pun problema astfel: "Merita sa sacrifici primii cativa ani din viata copilului tau, prutandu-l in brate, primindu-l langa tine in pat, acrodandu-i atentie exclusiva si neconditionata". In principiu, toate acestea sunt insemnele iubirii paritesti si trebuie sa fii o fire rece pentru a nu fi de acord. Insa ce te faci cu frumoasele familii ortodoxe numeroase, ce te faci cand in aceste familii copilasii vin la distante de cate 2 ani sau mai mici uneori? Practici AP cu unii si cu altii nu? Evident, exclus! Esti dispus/a sa petreci 10-12 ani (da, cunosc familii minunate cu cate 5, pana la 7 copii) cu cate un bebelus permanent in sling? Sa alaptezi pana la 3 ani, adica un nou-nascut si un copilas mai mare in acelasi timp? Stim ca asta nu se poate, caci dupa luna a cincea de sarcina alaptatul este mai mult sau mai putin interzis. Sa dormi, practic, o buna parte din viata impartind patul cu micutii?

Da, suna minunat... Nu ma indoiesc ca exista mame care si reusesc, ca exista parinti atasati, bunici care sar in ajutor, fratiori mai mari care se ofera sa isi poarte fratiorii mai mici. In fata lor ma inclin si ii intreb: cum reusiti? Fara suzeta, fara biberon, fara sa tipati nici macar o singura data la ei, fara sa aveti casa intoarsa permanent cu susul in jos, fara sa va aduca la disperare mofturile lor nesfarsite in legatura cu mancarea? Va intreb si intrebarile mele sunt reale, pentru ca vreau sa fac si eu ca voi. Si probabil ca raspunsul primit de la aceste mame si de la acesti tati este credinta nestramutata pe care ei o au ca nu ei insisi, ci bunul Dumnezeu le creste pruncii. Insa dincolo de asta, practic...?

[Din dilemele unei mame la inceput]