Dupa aproape noua luni

Cu drag ma uit la el cum e ca un avion supersonic, ca un motoras, ca un ghem care se tooooot desfasoara. Permanent agitat... Daca il cert la masa ca se agita si imi da peste lingurita si o vars, se cuminteste cateva secunde, timp in care isi freaca picioarele unul de altul si le agita pana ii cade cate o soseta. De bucurie ca iesim afara, odata ajunsi pe casa scarii, agita picioarele de-i sar ghetutele din ele.

Despre diversificare: suntem in perioada "daca-nu-e-tartinat-nu-e-bun", asa ca mama de mine face pate din ficat in casa, pasta de avocado cu galbenus de ou, sandvisuri cu branzica, le taie cubuletzuleshte mici si le "administreaza" puiuleanului. Se bea suc de fructe, de sfecla, de morcovi, se mananca 4-5-6 lingurite de ciorba (cu legumele taiate, nu pasate, ca suntem baieti mari), dupa care se stramba nasucul. In concluzie, mi-a mai venit inima la loc.

In familie continua programul de "strigaturi", care se diversifica si el (baaaa-aaaa! buaaaaaa, dada, teateaaaaaaaa), iar mersul de-a busilea a devenit coordonat (chiar a ajuns sa plece de langa mine cand il plictisesc... imi intoarce spatele si pleaca in camera lui la jucarii... ma amuz!); au fost incercati si cativa pasi in patru labe.

Scaunelul de masa ne permite se ne sprijinim cu picioarele de scaunul pentru adulti care se afla sub el (e prins de masa cu doua brate metalice si suspendat in aer, dar sub el e mereu un scaun obisnuit) si sa ne ridicam in picioare. Ne ridicam, ne proptim cu manutele de masa, ne aplecam in fata si strigam "Wraaaaaaaa" ca un leusor. Asta cand ne simtim uitati in scaun si lipsiti de atentia exclusiva a mamei. De asemenea, ne ridicam in genunchi si, din genunchi, in picioare, cand suntem sprijiniti de palmele cuiva.

Ce-ar mai fi?? Bautul cu paharul de "schnapps" (cel micut), cu paiul (de ieri), mancatul piureului de fructe cu lingurita fara proteste; statul in fundulet destul de "infipt"; vreo 75 de cm si in jur de 9 kg si ceva.

Despre mine... nu incetez sa ma minunez de cata iubire poate sa ofere o fiinta atat de mica si care stie atat de putine. Ma pupa, ma musca cu drag de toata fata, ma strange in brate, ma ia de mana, imi imbratiseaza piciorul cand vrea sa il iau in brate si eu sunt in picioare sau pe scaun. Nu se joaca mai mult de 20 de minute singur, caci isi aduce aminte de mine si ma cheama, scancind, sa vin la el... Dupa aproape noua luni, sunt in sfarsit o mama impacata, o mama calma (imi place sa cred), o mama care nu uita sa mai si rada cu copilul, sa mai si zambeasca.

Incep sa cred ca nu toti suntem facuti pentru a deveni parinti. Dar multora, celor mai multi, Dumnezeu ne daruieste copii. A fi mama e, cred, primul examen pe care il tot pic. M-am obisnuit sa fac numai lucruri pe care stiu bine sa le fac si vocatia de mama m-a prins pe picior gresit. Pana la Petru, eu n-am vazut de aproape bebelusi, daca vedeam o poza nu stiam sa aproximez varsta copilului, nu stiam mai nimic despre ei. In timpul sarcinii, in plus, am toooot citit despre sarcina de parca eram programata sa raman toata viata insarcinata. Nu ma simteam mama, ci ma simteam doar insarcinata. Ma destainuiesc si va spun ca parca nici acum nu ma simt mama cu adevarat. Imi tot repet "Eu l-a primit in pantece si l-am adus la viata" si parca mi se pare inca neadevarat.

Cateodata m-as duce singura cu bicicleta sau sa inot... sau sa vad un spectacol, un film. Cateodata as sta singura acasa sa citesc, nu neg. Dar Petru e acum parte integranta din mine, asa cum m-a intampinat deunazi o prietena ce nu apucase sa-l vada de cand s-a nascut: "Sunteti doi!!!" si tot repeta si nu-i venea sa creada. Aratam la fel ca acum noua luni, cu o burta mare in fata (era in mei-tai), dar "burta" avea ochi, si gurita, radea si flutura un mot de fes...insa era tot... din mine. N-a zis "Ai un copil", a zis simplu "Sunteti doi", iar eu am corectat-o, caci daca ar fi vazut "trupa" completa, ar fi stiut cu siguranta ca "suntem trei", de fapt (pentru ca nu suntem un tot fara Andrei).

Tresar cand plange, daca sunt la masa las totul balta sau mananc in fuga calului. E mai ceva decat atunci cand esti indragostit si te suna cel drag. Ne suparam, ne certam, mai si pliciuim pampersul din cand in cand (incerc sa ma las), dar ramanem nas in nas, fiindca nici unul nu avem unde ne duce si nicaieri nu ne e mai bine.

Il asteptam imbujorati pe "tata" seara si il petrecem pana la usa, infrigurati, in pijamale, respectiv sac de dormit, dimineata. Vorbim la telefon cu el si cu altii, ne certam pe telefon chiar.

Uneori ne hotaram brusc sa mergem undeva, ne urcam intr-un tren, cu biberone, scutece si ce mai trebuie, cu mei-tai si carut, infofoliti, dar desfofolibili, inarmati pentru orice fel de conditii... si pornim. Acolo zabovim o vreme, dar ne intoarcem repede acasa, caci bucuria cea mai mare e calatoria cu trenul, cu autobuzul, cu metroul, cu orice!

Suntem bucurosi, ceva mai odihniti, iar mie parca imi vine mereu sa spun "I can't wait for the future". Desi probabil ca nu stiu ce-mi doresc. Si, incheind in nota asta, va las in compania poeziei:

Erich Kästner
O mama îsi face bilantul

Feciorul meu îmi scrie foarte rar.
Ce-i drept, mi-a scris de Pasti o scrisorica:
la mine se gîndeste iar si iar
si draga-i sunt ca totdeauna, cica.

De cînd nu ne-am vazut e aproape-un an.
Ma duc la gara, vremea sa-mi mai treaca
privind la trenuri, plina de alean
cînd spre Berlin - acolo-i dînsul - pleaca.

Si mi-am luat bilet cîndva si eu
de cît pe-aci s-ajung la el, spre seara.
Dar m-am întors pe urma la ghiseu
iar ei biletul mi-l rascumparara.

De-un an, feciorul meu e logodit.
Vrea sa-mi trimita si-o fotografie
O perna, dar de nunta-am pregatit
Ma vor chema cumva la cununie?

L-o fi iubind ea cu adevarat?
Si perna o sa-i placa ei anume?
Ce singura ma simt cîte o dat'
Or exista si fii duiosi pe lume?

Frumos era cînd locuia la mine!
Acum dînsul o sa se însoare ...
Zac treaza noaptea si ascult cum vine
cîte un tren ... El, mai tuseste oare?

Pastrez într-un dulap niste ghetute
El a crescut ... Stau singura aici.
Nelinistea nu poate sa ma crute.
Of, dac-ar fi copiii pururi mici.