Propunere: o zi, o jucarie

Observându-l pe Petru cum se joacă haotic cu jucăriile (ştiu, ştiu, n-are nici măcar un an încă!), mi-a venit ideea care cred că ne-ar ajuta sa îl învăţăm să exploateze fiecare jucărie pe cât se poate, iar mai târziu - desigur, extrapolând - să înveţe să găsească soluţii pentru probleme diferite cu resurse limitate.


Woooow, ce frăzoi! Şi mai şi sună pompos. Ce am vrut, de fapt, să spun, este că am observat că băieţelul meu a intrat într-o etapă în care absoarbe enorm de multă informaţie... şi nu vreau sa pierd ocazia! Îi arăt timp de câteva zile cum se bate din palme, apoi o face continuu, îi arăt cum intră cuburile unul într-altul şi le dibuieşte destul de repede, apoi mai uită şi iaraşi trebuie să îi arăt. În schimb, când vine vorba de joaca de unul singur, nu se descurcă să facă altceva decât să scoate tacticos jucăriie din cutie, una câte una, să analizeze aleatoriu o parte din ele şi să "guste" câteva. Gândul meu e că el poate mai mult, căci aşa îmi arată atunci cand stăm impreuna în faţa unei singure jucării, în timp ce toate celelalte lipsesc din raza noastră vizuală.

Aşa că m-am gândit ca, pentru o vreme, să instituim un fel de regulă... o jucărie, maximum două, vor fi întoarse pe toate feţele timp de o zi întreagă. Desigur, micuţul va avea libertate să tragă de picioarele mesei, sa scoată haine din dulap, sa se joace (da, da, doar sa se joace!) cu oliţa şi aşa mai departe. Vom dansa şi cânta, ca în fiecare zi, ne vom gâdila, ne vom plimba şi vom vizita locuri de joacă atunci când va fi mai cald. Însă în ce priveşte strict jucăriile, m-am gandit la această austeritate impusă, ca să îl determin să îşi înţeleagă mai bine jucăriile şi, pe termen lung, să le aprecieze mai mult şi valoarea (materială, sentimentală etc.). Hm, e prea devreme?

Cuvântu-cheie al acestui proiect ar fi cooperarea. De unul singur, s-ar plictisi în câteva minute chiar şi de cea mai minunată şi interactivă jucărie, însă împreună cu mine, cu tatăl lui sau cu alţi copii sunt sigură că interesul i s-ar menţine mai mult timp.

Aştept feed-back şi, dacă mă încurajaţi şi voi, încerc să pun ideea în aplicare şi vă povestesc cum a fost.

Incep asa cum va asteptati: n-am mai scris demult.

Din lipsa de... timp? Inspiratie? Energie?... As zice mai curand din lipsa de incredere ca "scrisul" acesta trebuie facut [scriu fara diacritice... acum imi dau seama pentru prima data...voi remedia incepand cu postarea urmatoare].

Pe masura ce fiul meu creste si modul in care ne petrecem timpul e transforma si se diversifica, pe masura ce capata acele trasaturi delicioase pe care numai copiii de un an le pot avea, pe masura ce plange mai putin, face "pa-pa" cu mana, aplauda sau imi arata nasul si gura cand il rog, totul devine mult mai greu de pus in cuvinte. Pentru ca nu mai e vorba numai de frustrari, de temeri, ci si de niste bucurii absolut unice, pe care uneori simt ca le-as destrama daca as incerca sa le pun pe ecran, in vazul tuturor.

Daca ar fi sa aleg din toata viata mea ipostaza care ma caracterizeaza, ma implineste si ma face fericita cu adevarat, n-as ezita sa aleg: "a fi mama lui Petru la un an". E o poveste de dragoste cu totul speciala, pe care am avut, in ultimele luni, sentimentul ca as trada-o daca as pune-o pe tapet.

Am inceput sa lucrez la teza de Master despre... motherhood. Si vad ca Loredana are dreptate in comentariul ei la postarea anterioara... mama adevarata e cea care isi face continuu griji in legatura cu modul in care isi implineste menirea. E un altfel de "tine mintea ta in iad si nu deznadajdui" (Sf. Siluan Athonitul).

Bine v-am regasit!

LE: E aproape miezul noptii...O sa va rog sa-mi fie iertate literele mancate, dar nu mai revin asupra textului :)