Incep asa cum va asteptati: n-am mai scris demult.

Din lipsa de... timp? Inspiratie? Energie?... As zice mai curand din lipsa de incredere ca "scrisul" acesta trebuie facut [scriu fara diacritice... acum imi dau seama pentru prima data...voi remedia incepand cu postarea urmatoare].

Pe masura ce fiul meu creste si modul in care ne petrecem timpul e transforma si se diversifica, pe masura ce capata acele trasaturi delicioase pe care numai copiii de un an le pot avea, pe masura ce plange mai putin, face "pa-pa" cu mana, aplauda sau imi arata nasul si gura cand il rog, totul devine mult mai greu de pus in cuvinte. Pentru ca nu mai e vorba numai de frustrari, de temeri, ci si de niste bucurii absolut unice, pe care uneori simt ca le-as destrama daca as incerca sa le pun pe ecran, in vazul tuturor.

Daca ar fi sa aleg din toata viata mea ipostaza care ma caracterizeaza, ma implineste si ma face fericita cu adevarat, n-as ezita sa aleg: "a fi mama lui Petru la un an". E o poveste de dragoste cu totul speciala, pe care am avut, in ultimele luni, sentimentul ca as trada-o daca as pune-o pe tapet.

Am inceput sa lucrez la teza de Master despre... motherhood. Si vad ca Loredana are dreptate in comentariul ei la postarea anterioara... mama adevarata e cea care isi face continuu griji in legatura cu modul in care isi implineste menirea. E un altfel de "tine mintea ta in iad si nu deznadajdui" (Sf. Siluan Athonitul).

Bine v-am regasit!

LE: E aproape miezul noptii...O sa va rog sa-mi fie iertate literele mancate, dar nu mai revin asupra textului :)