La spart de gingii...la spart de gheata

Primul dinte al micutului meu a rasarit ieri. Nu stiu de ce, mai mult decat prima lui zi de viata, decat primul alaptat, primul zambet sau primul gangurit, faptul acesta m-a umplut de emotie si mi-a dat elan sa incep sa scriu.

Citesc de ceva vreme, cam de cand s-a nascut Petru, bloguri de mame. Asa ca am putut sa identific cateva tendinte in modul in care sunt crescuti, cel putin in Romania, puii de om. Prinsa intre doua lumi (aici, de unde scriu, si unde traiesc, copiii umbla destul de murdari, mai mereu fara caciuli, au cearcane, rareori zambesc si sunt, in general, tratati cu o oarecare "regala" indiferenta), intre sfaturile moasei si ale pediatrului, mereu in contradictie cu cele ale mamelor de acasa, m-am lasat bulversata inca de la inceput.

Aveam 23 de ani cand s-a nascut Petru; am implinit, intre timp, 24. Nu stiu cum mi-am inchipuit nasterea, dar m-am simtit de parca eu as fi fost adevaratul copil neajutorat in toata povestea. Citisem, ma informasem, discutasem cu moasa, cu medicul... insa nici vorba sa identific in experienta-mi traita pe viu (si care, slava Domnului, a decurs bine si a durat putin) diferite etape, sa aplic diferite tehnici sau, cel putin, sa stiu ce am de facut. Am o fire cam prea romantica si impulsiva; nasterea mea a fost un val si eu am facut surfing, fara niciun fel de idee despre ce urma in fiecare moment...

M-am trezit cu copilul pe piept si il rugam pe sotul meu sa il urce mai bine, ca aluneca... mie imi era frica sa pun mana pe el. La fel de frica si la alaptat... iar in cateva zile disperarea, depresia si oboseala atinsesera cote maxime si cred (asta o spun cam din 3 in 3 luni) ca abia acum am ajuns la un oarecare echilibru.

Am inceput prin a scrie ca incep sa "miros" tendintele vremii in cresterea copiilor mici, tendintele din Romania. Mamele romance sunt dedicate, atasate, cu copiii la pieptul lor;"all-giving and selfless" (ca sa folosesc terminologia din bibliografia tezei mele de Masterat, cu care ma lupt acum:)).

Multe dintre ele nu fac nimic fara Dumnezeu.

Altele chiar se intreaba explicit ce mai pot face pentru a-si creste pruncii langa Dumnezeu. Si asta mi se pare cea mai serioasa intrebare pe care trebuie sa si-o puna parintii.

Ca sa pun inceput (din pacate, nu neaparat bun), va spun din capului locului ca eu:

• Nu-l (mai) alaptez pe Petru. Probleme peste probleme de la inceput: o moasa "afierosita" industriei de lapte praf si eu, o mama asa cum am descris mai sus, un copil care pierduse cu 30 de grame mai mult decat trebuia in primele zile, care nu mancase nimic timp de 48 de ore, caci nu stia sau nu putea sau nu voia sau... avea o mama cum am descris mai sus (sau toate la un loc); rani, inflamatii, depresie, febra, nesomn. Am avut doua saptamani minunate in care am alaptat exclusiv, in rest n-am stiut ca trebuie sa ma lupt cu moasa, caci am crezut ca ea e acolo ca sa aiba grija de noi. Apoi ne-am obisnuit cu completarea si, incet, Petru a preferat laptele praf. Dupa doua luni de lupte la fiecare masa, am renuntat, la 4 luni si jumatate...chiar nu mai voia, iar chinul de a-l face sa vrea redusese laptele la maximum cateva zeci de mililitri. Da, am facut toate greselile: proba suptului, cantarit exagerat, ascultat sfaturi contradictorii, pierdut orele de somn incercand sa mentin o bruma de curatenie in mica noastra gospodarie, nemancat si nebaut.

• Nu il "port" pe Petru decat atunci cand e necesar, cand ne jucam, cand nu plecam departe sau mergem cu masina. Am o scolioza avansata care face sa ma doara spatele chiar si cand stau pur si simplu in picioare. Avem si noi "Tragetuch" (un fel de sling, as zice... asa se numeste aici), insa l-a folosit mai mult sotul meu in primele doua luni, cand el lucra la calculator cu puiul dormitand in brate si eu dereticam prin casa. Ii place in carut, sa priveasca toti copacii, sa poata puna mana pe frunze, sa simta tot aerul de afara in nas.
  

• Nu dormim impreuna (sau, cum se spune, nu practicam "co-sleeping"), ci, cand micutul si-a castigat independenta fata de sanul matern, a primit bonus si o camera a lui, cu patutul lui, jucariile lui, dulapul lui si comoda lui (dar cu un scaun comod pentru parinti). Pana atunci avusese oricum patul lui in camera noastra si numai in primele doua saptamani mai simtise uneori nevoia sa doarma cu noi... si noi cu el.

• Petru probabil ca va merge la gradinita si poate chiar deja la cresa, impins de nevoie, daca va trebui sa intetesc ritmul de lucru la teza mea de Masterat.

• Petru este impartasit in fiecare duminica si, de cele mai multe ori si de sarbatori si Ii multumim lui Dumnezeu pentru acest dar.
  

Aceste cinci puncte mi s-au parut mai dezbatute in discutiile "internautice" dintre mame si am vrut sa precizez si cum stam noi la aceste capitole.

Acestea fiind zise, cosider ca am spart gheata cu aceasta postare mult si de multa vreme coapta, la fel cum, dupa zile de chinuri si dureri, dintisorul baietelului meu de sapte luni si jumatate a vazut lumina zilei si m-a inspirat.

Voi scrie pentru viitoarele mame [ortodoxe], mai ales pentru cele foarte tinere, insa si ca sa cer sfaturi astfel incat mama descrisa mai sus (care sunt) sa capete mai multa incredere in ea si mai mult "talent mamos".

Bine v-am gasit!